CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ nr. 0/1936

Orice infractiune da nastere la o actiune penala şi poate da loc totdeodata la o actiune civila.

Actiunea penala are de obiect aplicarea pedepselor şi a masurilor de siguranţă. Actiunea penala se exercită de Ministerul public. El o pune în miscare din oficiu, cînd nu este necesară o plangere sau o autorizare prealabila. În cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, actiunea penala mai poate fi pusa în miscare şi sustinuta de partea vatamata, de unele autorităţi, precum şi de persoanele juridice autorizate în acest scop.

Denuntarea la exercitiul actiunii civile nu are nici o influenţa asupra actiunii penale, afară de cazul cînd legea dispune altfel. În cazul infracţiunilor cînd actiunea penala poate fi stinsa prin impacarea părţilor, renuntarea la pretentiunile civile sau neprezentarea reclamantului nu implica impacarea.

Actiunea penala ia sfîrşit prin hotărîrea instanţei în faţa careia a fost dedusa, care poate pronunţă condamnarea ori achitarea infractorului, încetarea ori anularea urmaririi penale.

1. i) Achitarea se pronunţă: 1. Cînd se constata inexistenta faptului imputat; 2. Cînd faptul nu a fost comis de cel invinuit; 3. Cînd faptul, desi imputabil, nu cade sub prevederile niciunui text de lege penala, sau cînd unul din elementele infractiunii lipseste; 4. Cînd exista o cauza legala care inlatura responsabilitatea sau caracterul penal al faptului.
2. ii) Încetarea urmaririi se pronunţă cînd actiunea penala este stinsa printr'o cauza legala. III. Anularea urmaririi se pronunţă cînd lipseste autorizarea sau plangerea prealabila necesară, precum şi în cazul cînd nulitatea este prevăzută de lege. Prin hotărîrea de condamnare sau de achitare, pentru motivul dela alin. 1 punctul 4, instanţa poate pronunţă şi masurile de siguranţă prevăzute de lege.

Orice persoană faţă de care s'a pronuntat o hotărîre definitivă de condamnare, de achitare sau de încetarea urmaririi penale, nu mai poate fi urmarita, pentru acelasi fapt, nici chiar sub o calificare diferita, afară de cele prevăzute în cazurile de revizuire. Hotărîrea de anulare a urmaririi nu împiedica o noua urmărire, dacă actiunea penala nu este stinsa.

Actiunea civila are de, obiect repararea daunelor materiale sau morale cauzate prin infractiune, precum şi restituirea lucrurilor. Ea aparţine părţii vatamate sau acelora care, conform codului civil, au dreptul a o reprezenta. Actiunea civila se poate exercita deodata cu cea penala, inaintea acelorasi instante, afară de cazurile cînd legea dispune altfel. Ea se poate intenta şi separat inaintea instanţelor civile. În cazul acesta, judecata actiunii civile se suspenda pînă ce instanţa penala se pronunţă definitiv asupra actiunii penale intentate mai înainte sau în cursul judecarii actiunii civile, afară de cazurile în care legea dispune altfel. Alegerea instanţei odata facuta, partea civila nu mai poate părăsi instanţa penala pentru a sezisa pe cea civila sau invers, afară de cazul cînd actiunea penala a fost intentata ulterior sezisarii instanţei civile şi dacă această instanţă nu a pronuntat inca o hotărîre. Exercitarea facultatii prevăzute în partea finala a alineatului precedent, produce de drept renuntarea reclamantului la judecata instanţei civile, numai în ce priveste obiectul cererii deduse în faţa instanţei penale. Asupra cheltuielilor anterioare renuntarii, hotaraste, după cererea părţilor, instanţa penala. Actiunea civila rezultand din infractiuni de presa, nu poate fi exercitata separat de actiunea penala, afară de cazul cînd aceasta actiune ar fi stinsa.

Instanţa penala investita şi cu judecarea actiunii civile rămîne competenţa de a judeca chiar şi atunci cînd actiunea penala s'a stins. În acest caz instanţa se va pronunţă asupra daunelor numai dacă constata existenta faptului generator de prejudiciu. Cînd partea vatamata constituita parte civila nu este prezenta în ziua judecatii şi nu a renuntat la despăgubiri şi restituiri, instanţa poate din oficiu condamna la plata lor, oridecateori are elemente suficiente. Cînd pagubitul este un incapabil, chiar dacă nu s'a constituit parte civila, despăgubirile şi restituirile pot fi cerute şi susţinute de Ministerul public sau acordate din oficiu de instanţa.

În caz de condamnare sau de achitare, instanţa penala este obligata a se pronunţă şi asupra pretentiunilor formulate de partea civila. Se exceptează urmatoarele cazuri de achitare în care instanţa penala nu poate condamna la despagubiti pe cel achitat: 1. Cînd nu se constata existenta faptului imputat sau cînd faptul nu a fost comis de inculpat; 2. Cînd se constata existenta legitimei aparari sau a ordinului legii; 3. Cînd fapta s'a comis cu consimtimantul victimei; 4. Cînd faptul desi imputabil nu cade sub prevederile niciunui text de lege penala. Instanţa penala se pronunţă însă asupra daunelor pretinse de către cel achitat, dela partea civila. În cazurile dela punctele 1, 2 şi 3, hotărîrea de achitare, inchide părţii vatamate actiunea de judecată în faţa instanţelor civile, chiar pe motiv de culpa civila.

Hotărîrea definitivă a instanţelor penale are inaintea instanţelor civile autoritate de lucru judecat, atît în privinta existentei faptului, cat şi a culpabilitatii. Instanţa civila poate hotari şi asupra daunelor ce s'au nascut posterior hotărîrii de condamnare.

Actiunea civila se exercită contra inculpatului şi complicilor săi, care sînt obligati solidar la repararea prejudiciului cauzat, precum şi contra persoanelor civilmente responsabile. Stingerea actiunii penale prin amnistie sau prin alte cauze legale nu împiedica exercitarea actiunii civile. În caz de moarte a infractorului sau a celui răspunzător civilmente, actiunea civila se poate exercita sau continua contra reprezentantilor lor legali.

Instanţa investita cu judecarea actiunii penale are competenţa sa judece şi să se pronunte şi asupra excepţiunilor sau incidentelor de care depinde solutiunea cauzei, chiar dacă nu sînt de competenţa instanţei penale. Cu toate acestea, în materie de delicte, cînd rezolvarea excepţiunii civile prejudiciare ar necesita un timp indelungat şi administrare de numeroase probe, instanţa penala are facultatea de a amana judecata şi a obliga partea să introducă actiune la instanţa competenţa, fixand un termen potrivit, inlauntrul caruia instanţa civila să se poată pronunţă. Odata trecut acest termen, dacă partea nu justifica ca a intentat actiunea la instanţa competenţa, sau dacă după intentare nu a staruit în judecarea ei, instanţa penala judeca procesul. Hotărîrea definitivă a instanţei civile asupra chestiunilor prejudiciale are putere de lucru judecat în procesul penal. Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanţa penala se face conform regulilor şi mijloacelor de probatiune prevăzute de legea civila asupra acelei materii. Hotărîrea instanţei penale are putere de lucru judecat pentru chestiunile prejudiciale judecate în mod incidental.

Cînd excepţiunea civila prejudiciala formeaza obiectul unei acţiuni pendinte în faţa instanţelor civile, intentata mai inaintea actiunii penale, instanţa penala este obligata sa suspende judecata pînă la terminarea procesului civil. Titlul II Competenţa

Judecatoriile judeca urmatoarele infractiuni: 1. În prima şi ultima instanţa:

1. a) toate contraventiunile prevăzute de codul penal şi de legile speciale, cînd pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda politieneasca;
2. b) delictele silvice cînd nu atrag, după lege, o amenda mai mare de 1.000 lei. 2. Cu drept de apel:
3. a) toate contraventiunile prevăzute de codul penal şi de legile speciale, care se pedepsesc, pe lîngă amenda, şi cu inchisoare politieneasca;
4. b) delictele din legile speciale, pedepsite numai cu amendă corectionala, afară de cele date în competenţa altor instante;
5. c) delictele din codul penal prevăzute în art. 242, 367, 470, 471, 472, 478, 511, 512, 513, 523, 524, 543, 544, 556, 557, a58, 559, 560, 561, 564, 565, 566, 568, 570 şi 578;
6. d) delictele silvice care după lege atrag o amenda mai mare de 1.000 lei sau inchisoare, sau amenda şi inchisoare. 3. Tainuirea şi favorizarea infractorilor la delictele de mai sus.

Tribunalele corectionale judeca în prima instanţa: 1. Delictele prevăzute de codul penal şi de legile speciale, afară de cele date în competenţa judecatoriilor; 2. Delictele savarsite prin presa, ce s'ar comite în contra Suveranilor tarii, Principelui Mostenitor, Membrilor Familiei Regale Şi contra sefilor Statelor straine sau reprezentantilor lor; 3. Indemnurile directe la omor şi rebeliune, comise prin presa, în cazurile cînd nu au fost urmate de efect; 4. Calomniile, injuriile şi difamatiunile savarsite prin presa contra particularilor sau functionarilor publici, de orice categorie, cînd sînt referitoare la vieata lor particulara, şi la cinstea lor personala. În caz ca injuriile, calomniile sau difamatiunile ar fi fost referitoare, atît la vieata particulara sau cinstea personala, cat şi la vieata publică a unei persoane, sînt de competenţa Curtii cu Juraţi, numai cînd plangerea cuprinde ambele fapte; 5. Delictele contra dreptului de răspuns prin presa şi acele comise în administrarea presei, prevăzute de art. 574, 575, 576 şi 577 din codul penal.

Ca instanţa de apel, tribunalele judeca apelurile facute contra cartilor de judecată, pronuntate de judecatorii şi contra hotărîrilor instanţelor speciale.

Tribunalele ca instanţa de recurs judeca recursurile declarate contra cartilor de judecată pronuntate în prima şi ultima instanţa.

Curtile de Apel judeca: 1. Apelurile în contra sentintelor tribunalelor corectionale din circumscripţia lor; 2. Delictele care sînt date de acest cod sau de legile speciale în competenţa lor, în prima şi ultima instanţa; 3. Recursurile declarate contra sentintelor date de tribunale ca instante de apel.

Curtile cu Juraţi judeca: 1. Infractiunile calificate crime după codul penal sau alte legi speciale; 2. Crimele şi delictele politice şi de presa, afară de cele date în competenţa altor instante.

Curtea de Casatie judeca: 1. Recursurile declarate în contra deciziunilor Curtilor de Apel, Curtilor cu Juraţi şi Camerelor de acuzare; 2. În prima şi ultima instanţa, cauzele date prin lege în competenţa sa; 3. Recursurile facute în interesul legii şi cele facute de Ministrul Justiţiei.

Determinarea competentei în cazurile de mai sus se face după pedeapsa prevăzută de lege, chiar dacă judecatorul de instructie sau Camera de acuzare a constatat vreo scuza.

Competenţa după teritoriu este determinata de locul unde infractiunea a fost comisa, chiar în cazul cînd rezultatul s'a produs în alta circumscriptie. De asemenea este competenţa şi instanţa în circumscripţia careia infractorul îşi are reşedinţa. Mai este competenţa şi instanţa locului unde infractorul a fost prins.

Între instantele competente, conform dispoziţiilor de mai sus, are preferinta instanţa locului unde s'a comis infractiunea, afara numai dacă vreuna din celelalte instante nu a dat o hotărîre. Între instanţa resedintei infractorului şi aceea a locului unde a fost prins, are precadere instanţa resedintei, afara numai dacă aceasta din urma nu a dat o hotărîre. Dacă locul comiterii atrage competenţa mai multor instante, are preferinta instanţa cea dintai sezisata.

Pentru infractiunile savarsite în strainatate, competenţa o are instanţa resedintei infractorului, sau a locului unde a fost prins. Infractorul care nu are reşedinţa în România, în caz de obtinerea extradarii, precum şi acela care a savarsit o infractiune în condiţiunile art. 10 din codul penal, va fi urmarit şi judecat de instantele penale cu sediul în Bucureşti. Dacă infractiunea a fost savarsita în apropierea fruntariilor României, Curtea de Casatie poate stramuta, după cererea Ministerului public sau a părţilor, cercetarea cauzei inaintea instanţei judecătorești, care este cea mai apropiata de locul unde infractiunea a fost savarsita. În cazurile de mai sus, judecatorul se poate folosi de actele autorităţii straine, fie în interesul cercetarilor penale, fie pentru a hotari asupra restituirilor şi despăgubirilor, cînd pentru infractiunea savarsita nu se pot întocmi astfel de acte în tara.

Pentru infractiunile comise pe un vas român, este competenţa instanţa din circumscripţia primului port român în care ancoreaza vasul după comiterea infractiunii. Infractiunile comise de echipajul unui vas strain de comert, în condiţiunile art. 7, alin. 3, parte finala, precum şi în cazul art. 11, punctul 8 din codul penal, sînt de competenţa instanţelor primului port român de acostare. Infractiunile comise pe o aeronava română, sînt de competenţa instanţei locului de aterizare, cînd acesta este în tara, iar dacă locul de aterizare este în strainatate, competenţa aparţine instanţelor române ale locului aerostatiunii de care depinde aeronava. Infractiunea comisa de echipagiul unei aeronave straine de comert în condiţiunile art. 7, punctul 3, partea finala, din codul penal, este de competenţa instanţelor române ale locului de aterizare. Pentru infractiunile indreptate contra sigurantei Statului se aplică dispozitiunile art. 23.

Infractiunile comise în strainatate de românii care ocupa functiuni diplomatice sau consulare, de funcţionarii legatiunilor sau consulatelor, precum şi de trimesii în misiuni ai guvernului român, sînt de competenţa instanţelor domiciliul pe care-l au în tara. În lipsa domiciliului sînt competente instantele din Bucureşti.

Pentru infractiunile comise de români în strainatate şi judecate de instantele consulare, este competenţa, în ceea ce priveste apelul, Curtea de Apel din Bucureşti.

Infractiunile comise prin presa sînt de competenţa instanţelor în circumscripţia cărora s'a imprimat publicatiunea incriminata, dacă locul este cunoscut şi dacă este în tara. În caz cînd locul de imprimare nu este cunoscut sau este în strainatate, competenţa o au instantele unde publicatiunea a fost raspandita. În acest din urmă caz, dacă mai multe instante sînt competente pentru aceeasi cauza, se da preferinta instanţei care a fost cea dintai sezisata.

Competenţa instanţelor penale poate fi determinata şi de calitatea persoanei invinuite. În acest caz, instanţa competenţa este aceea indicată de legea care reglementeaza reprimarea infracţiunilor comise de persoana investita cu aceasta calitate. Instanţa rămîne competenţa chiar dacă înainte sau în timpul urmaririi invinuitul a pierdut acea calitate. Calitatea dobandita după comiterea infractiunii nu poate determina schimbarea competentei.

Competenţa este determinata de conexitatea infracţiunilor în urmatoarele cazuri: 1. Cînd infractiunile sînt comise de unul sau mai mulţi infractori împreună, în acelasi timp şi în acelasi loc; 2. Cînd sînt comise de infractori deosebiti în timp şi în locuri diferite, însă după o prealabila înţelegere; 3. Cînd infractiunea este comisa pentru a pregati, inlesni sau a ascunde executarea altei infractiuni sau pentru a obtine sau a asigura nepedepsirea faptuitorilor ei; 4. Cînd între doua sau mai multe infractiuni exista legaturi şi conexarea lor se impune spre o mai buna administrare a justiţiei. Conexarea se poate cere şi în apel, cînd toate cauzele se gasesc inaintea instanţelor de apel şi acestea sînt de acelasi grad. În toate cazurile de conexitate, judecatile incepute sau care ar urma sa inceapa la diferite instante, trebuiesc intrunite în faţa aceleeasi instante, după regulele stabilite mai jos, spre a se da o singura hotărîre.

Competenţa pentru toate infractiunile conexe, care, după materie sînt de competenţa unor instante de grad egal, aparţine instanţei care a fost mai întîi sezisata, iar dacă sînt de competenţa unor instante de grad diferit, instanţei superioare în grad.

Cînd dintre infractiunile conexe unele apartin competentei instanţelor judecătorești ordinare, iar altele sînt de competenţa unei jurisdictiuni speciale, judecarea tuturor infracţiunilor aparţine jurisdictiilor ordinare. Cu toate acestea, cînd o instanţa cu competenţa speciala este superioara în grad instanţei cu competenţa ordinara, competenţa aparţine instanţei cu competenţa speciala.

În cazurile de conexitate instantele pot dispune, fie după cererea părţilor, fie din oficiu, spre a evita intarzieri sau spre a nu prelungi detinerea unui arestat, ca unele fapte să fie judecate separat. Conexitatea sau disjungerea nu pot forma obiectul unui osebit recurs în casatie.

Competenţa este determinata de indivizibilitate în urmatoarele cazuri: 1. Cînd o singura infractiune a fost comisa de mai mulţi infractori; 2. Cînd un singur fapt constitue mai multe infractiuni; 3. Cînd existenta unei infractiuni este condiţionată de existenta altei infractiuni şi ele sînt în acelasi timp urmarite. În cazurile de mai sus, judecarea de către aceeasi instanţa este obligatorie. Instanţa competenţa de a judeca pe autorii principali a unei infractiuni este singura competenţa de a judeca şi pe instigatori, complici, favorizatori şi tainuitori, dacă sînt în acelasi timp urmariti. Dacă sînt mai mulţi autori principali, justiţiabili de instante din circumscriptii diferite, competenţa aparţine instanţei întîi sezisate, iar cînd din cauza calităţii sale, vreunul din participanti este justiţiabil de o instanţa speciala, competenţa se determina conform art. 31.

Infractiunile savarsite de aceeasi persoana se judeca deodata şi de aceeasi instanţa, după normele prevăzute de art. 30 şi 31 şi dacă instanţa careia îi revine competenţa, socoteste aceasta necesar pentru o buna administrare a justiţiei.

Dispozitiile din capitolele II, III şi IV de mai sus, referitoare la competenţa, se aplică şi organelor de cercetare, urmărire şi instructie.

Excepţiunile de incompetenta derivand din calitatea inculpatului sau din natura infractiunii, pot fi ridicate de părţi sau din oficiu, în orice stare a procesului şi chiar inaintea Curtii de Casatie, afară de cele stabilite în art. 101, alin. 2. Curtile cu Juraţi nu-şi pot declina competenţa în cazurile în care au fost sezisate prin deciziunile Camerei de Acuzare, nici chiar în caz de schimbare a calificarii. Excepţiunea de incompetenta teritoriala nu se poate ridica decat la prima instanţa şi înainte de orice aparare asupra fondului, afară de cazul cînd judecata a urmat în lipsa şi dacă exista drept de opozitie. Declaratiunea de necompetenta teritoriala nu atrage nulitatea actelor deja indeplinite.

Cînd doi, ori mai mulţi judecatori de instructie sau doua ori mai multe instante se recunosc competente de a cerceta ori a judeca aceeasi infractiune sau mai multe infractiuni conexe, ori îşi declina competenţa, se observa normele aratate mai jos.

Cînd conflictul pozitiv sau negativ de competenţa se iveste între doi sau mai mulţi judecatori de instructie de pe lîngă tribunalele ce apartin aceleeasi circumscriptii de Curte de Apel, competenţa se stabileste de Camera de acuzare respectiva. Cînd conflictul negativ sau pozitiv exista între doua judecatorii care depind de acelasi tribunal, conflictul de competenţa se rezolva de acel tribunal. Dacă cele doua judecatorii nu ţin de acelasi tribunal, sau dacă conflictul s'a nascut între o judecatorie şi un tribunal, competenţa este Curtea de Apel respectiva. Dacă cele doua instante în conflict nu se gasesc în circumscripţia aceleiasi Curti de Apel, conflictul de competenţa se rezolva de Curtea de Casatie. Aceeasi competenţa ierarhica se urmeaza dacă conflictul se iveste între doua tribunale. În toate celelalte cazuri de conflict pozitiv sau negativ, competenţa se stabileste de Curtea de Casatie.

Curtea de Casatie stabileste competenţa şi atunci cînd un conflict de competenţa se iveste între un judecator de instructie sau instanţa ordinara, pe de o parte şi un organ de instructie sau o instanţa speciala, pe de altă parte. Curtea de Casatie este de asemenea competenţa şi atunci cînd din orice alta imprejurare cursul justiţiei este intrerupt.

Cererea pentru regularea de competenţa poate fi facuta de inculpat, partea civila şi Ministerul public. Ea se introduce la grefa oricarei instante sau judecatorii în conflict. Cererea trebuie să fie motivata în cuprinsul ei sau ulterior printr'un memoriu. Grefa care a primit cererea o inainteaza de îndată, împreună cu dosarul instanţei competente a rezolva conflictul.

Din momentul primirii cererii, judecatorul de instructie sau instantele în conflict suspenda cursul judecatii pînă la rezolvirea conflictului. Cu toate acestea se pot întocmi actele ce reclama urgenta, se poate dispune arestarea inculpatilor, în cazurile anume stabilite de lege, primi şi rezolva cererile referitoare la libertatea provizorie.

Instanţa chemata să se pronunte asupra conflictului, hotaraste de urgenta, pe baza memoriilor scrise şi a actelor primite, ascultand şi concluziunile Ministerului public. În caz de conflict pozitiv, se cere în prealabil şi avizul motivat al Ministerului public de pe lîngă cealalta instanţa sezisata, faţă de care nu s'a ridicat incidentul de competenţa, dacă exista Minister public. Instanţa chemata sa stabileasca competenţa, examineaza faptele care constituesc obiectul invinuirii, spre a le da calificarea legala, care poate fi şi alta decat aceea din care a provenit conflictul.

Hotărîrea pronunţată se comunică de îndată prin intermediul Ministerului public, atît instanţelor cat şi părţilor interesate. Contra hotărîrilor date de instantele în drept a se pronunţă asupra conflictelor, părţile au numai drept de recurs în Casatie, în termen de 5 zile dela notificarea hotărîrii.

Judecatorul de instructie sau instanţa sezisata prin hotărîrea care stabileste competenţa nu se mai pot declara incompetente. Cu toate acestea, dacă în urma noilor elemente ce ar rezultă din instructia facuta în faţa instanţei la care s'a trimis cauza, se constată că faptul prezinta caracterul unei alte infractiuni care exclude competenţa acestei instante, ea poate să-şi decline competenţa. Dacă aceasta cauza a fost trimisa altui judecator sau instante decat aceleia care a provocat conflictul, aceasta din urma poate statua asupra competentei. În cazurile prevăzute de cele doua alineate precedente, competenţa se stabileste definitiv de Înaltă Curte de Casatie.

Cînd Curtea de Casatie este chemata a stabili competenţa şi dacă nu rezultă din dosare elemente suficiente spre a se putea pronunţă, ea poate trimite cauza Camerei de acuzare respective sau oricarei alte instante crede de cuviinta, spre a culege elemente necesare care după ce vor aduce la indeplinire delegatiunea, restituesc lucrarile Curtii de Casatie, spre a se pronunţă.

Constatarile facute, informatiunile adunate şi masurile provizorii ordonate de judecatorul de instructie sau instanţa desinvestita prin hotărîrea de stabilire de competenţa, pot fi folosite sau mentinute de judecatorul de instructie sau de instanţa investita prin aceasta hotărîre. Mandatul de arestare emis de un judecator de instructie sau de instanţa aflata în conflict de competenţa, îşi păstrează puterea în condiţiunile prevăzute de lege pînă la stabilirea definitivă a competentei. Titlul III Stramutarea proceselor penale

Curtea de Casatie poate stramuta cercetarea unei cauze dela un judecator de instructie la altul sau dela o instanţa la o alta instanţa, de grad egal, pentru motive de siguranţă publică sau suspiciune legitima. Siguranţa publică se considera în pericol de a fi turburata cînd natura unei infractiuni, numărul sau calitatea inculpatilor, exaltarea pasiunilor locale sau alte circumstanţe grave dau loc la temeri de dezordine sau alte acţiuni care ar turbura liberul curs al justiţiei. Suspiciune legitima este atunci cînd circumstantele cauzei, calitatea inculpatilor sau pasiunile locale sau alte împrejurări fac sa nasca banuiala ca independenta sau imparţialitatea judecatorilor ar putea fi ştirbită.

Cererile intemeiate pe motive de siguranţă publică se pot face numai de Ministerul public de pe lîngă Curtea de Casatie, sezisat de Ministrul Justiţiei, celelalte se pot formula şi de părţi.

Asemenea cereri pot fi facute în tot timpul instructiunii sau înainte de începerea desbaterilor, afară de cazul cînd motivul de stramutare s'a ivit ulterior.

Cererea de stramutare se adreseaza direct Curtii de Casatie. Ea trebuie să fie motivata, alaturandu-se şi actele pe care se sprijina.

Primind cererea, preşedintele cere informatiuni Ministerului public de pe lîngă instanţa unde se afla pendinte cauza, sau în circumscripţia careia funcţionează magistratul. Ministerul public în cazurile de stramutare pentru suspiciune legitima, instiinteaza părţile, care pot depune memorii.

Cererile de stramutare pentru motive de siguranţă publică, suspenda de drept cercetarea cauzei. În ce priveste celelalte cereri, preşedintele la primirea lor, examinand motivele, poate decide suspendarea cercetării cauzei şi cere dosarul.

La termenul fixat, cererea se judeca în sedinta secreta, ascultandu-se concluziunile părţilor şi ale Ministerului public. Ea se judeca chiar dacă părţile nu se infatiseaza.

Curtea se pronunţă printr'o decizie nemotivata şi în caz de admitere a cererii, dispune trimiterea cercetării cauzei unui alt judecator de instructie sau unei alte instante de grad egal din circumscripţia aceleeasi Curti de Apel, careia aparţine judecatorul competent sau, excepţional, în circumscripţia unei Curti de Apel alaturate. Cînd cererea de stramutare priveste o cauza pendinte la o Curte de Apel, cauza se trimite la o alta Curte de Apel. Curtea de Casatie se poate pronunţă în ce măsura actele incheiate de instanţa desezisata rămîn valabile. Hotărîrea Curtii de Casatie se transmite judecatorului de instructie sau instanţei desemnate şi prin ingrijirea Ministerului public respectiv, se notifica şi părţilor.

Nu se poate cere din nou stramutarea unei cauze, afară de cazul cînd este intemeiata pe împrejurări ivite după respingerea primei cereri. Titlul IV Incompatibilitatea, abtinerea şi recuzarea

Preşedintele ori judecatorul unei Curti sau unui tribunal sau al unei judecatorii care a pronuntat o hotărîre intr'un proces, nu poate participa la judecata aceleiasi cauze, în a doua instanţa sau în recurs, nici chiar în caz de retrimitere prin casare. Nu poate participa la proces judecatorul care a emis mandatul de arestare sau a cerut confirmarea sau reconfirmarea, ori s'a pronuntat asupra culpabilitatii prin ordonanţa definitivă facuta şi nici judecatorul care a luat parte la pronuntarea Camerei de acuzare pentru trimiterea în judecata. De asemenea nu poate participa la judecata acela care a exercitat intr'un proces atributiunile Ministerului public, precum şi acela care a indeplinit oficiul de aparator. Acesta din urma nu poate exercita nici atributiunile Ministerului public. Nu poate participa ca judecator nici acela care a depus în aceeas cauza ca martor sau a servit ca expert ori arbitru.

Preşedintele, judecatorii Curtii sau tribunalului şi judecatorul unei judecatorii, cînd stiu ca exista un motiv de recuzare în persoana lor chiar nepropus, au datoria de a incunostiinta de îndată pe seful lor direct şi de a se abtine dela orice actiune în acea cauza. Judecatorul sef, tribunalul sau Curtea decid motivat asupra abtinerii. Cînd se invoca şi alte motive de abtinere, care ar inriuri asupra prestigiului şi demnitatii magistratului sau al justiţiei, instanţa le poate admite, motivandu-şi incheierea sa.

Abtinerea se propune de magistrat şi se judeca de aceleasi instante care sînt competente a statua asupra recuzarii. Judecata se face în camera de consiliu.

Preşedintele şi judecatorul Curtii sau al tribunalului ori al unei judecatorii, membrii Camerei de acuzare, precum şi judecatorul de instructiune, poate fi recuzat: 1. Cînd el, sotia, parintii sau copii lor sînt direct sau indirect interesati în proces; 2. Cînd este ruda sau afin pînă la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi sau cu vreunul din avocati, mandatarii sau reprezentantii lor; 3. Cînd sotia este ruda sau afina a uneia din părţi, pînă la gradul mai sus aratat, cînd sotia este în vieata şi nedespartita, sau dacă fiind incetata din vieata ori despartita, au ramas copii; 4. Dacă el, sotia sau rudele lor pînă la al patrulea grad, au un proces asupra unei asemanatoare chestiuni cu aceea care se judeca sau dacă au o judecata la instanţa unde una din părţi este judecator; 5. Dacă între aceleasi persoane şi una din părţi a fost o judecata penala în timp de 5 ani, inaintea recuzarii; 6. Dacă este tutore, curator sau consilier judiciar al uneia din părţi; 7. Dacă a dat sfaturi sau şi-a exprimat parerea cu privire la cauza ce se judeca; 8. Dacă a primit dela una din părţi daruri sau fagadueli de daruri, ori altfel de indatoriri; 9. Dacă este vrajmasie între el, sotia sau una din rudele sale pînă la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, sotii sau rudele acestora pînă la gradul al treilea

Nu se pot recuza rudele sau afinii acelora care stau în cauza ca tutori, curatori, directori ai unui stabiliment public sau de comert, cînd acestia nu au interes personal în cauza.

Recuzarea poate fi propusa de Ministerul public sau de oricare din părţi. Propunerea se face oral sau prin cerere depusa judecatorului care face instructia sau la instanţa unde este pendinte cauza. Cererea poate fi propusa numai pînă la începerea desbaterilor imediat urmatoare ivirii cazului de recuzare. Ea trebuie, sub sancţiunea nulitatii, sa enunte motivele şi sa indice probele. Magistratul împotriva caruia e propusa recuzarea poate declara ca se abtine.

Recuzarea ajutorului sau a judecatorului dela judecatorie se decide de judecatorul sef, a judecatorului sef de el insusi. Recuzarea judecatorului de instructie sau a unui judecator dela celelalte instante, se decide de completul instanţei respective, fără participarea judecatorului recuzat. Recuzarea privind pe toţi judecatorii unui tribunal, se judeca de Curtea de Apel, iar aceea a tuturor judecatorilor unei Curti de Apel sau a unei Curti cu Juraţi, de secţiunea respectiva a Curtii de Casatie. Recuzarea tuturor judecatorilor secţiunii penale a Curtii de Casatie se judeca de secţiunile unite a Curtii de Casatie.

Instanţa decide asupra recuzarii în camera de consiliu, după ce a ascultat pe magistratul recuzat. Nu se admite interogatorul sau juramantul ca mijloc de dovada a cauzei de recuzare. Judecatorul de instructie recuzat, avînd cunoştinţa de cererea de recuzare, poate îndeplini numai acte urgente de instructie.

Incheierea asupra abtinerii sau recuzarii se motiveaza şi se citeşte în sedinta publică. Prin ea se determina, dacă şi în ce măsura actele indeplinite de magistratul care s'a abtinut sau recuzat, sau cînd s'au facut prin concursul sau, trebuie să fie mentinute. Dacă abtinerea sau recuzarea a fost respinsa, instanţa intra de îndată în cercetarea fondului. Dacă abtinerea sau recuzarea s'a primit, judecatorul se retrage şi nu poate să stea faţa la deliberarea judecatorilor asupra cauzei. Incheierea prin care s'a admis sau respins abtinerea, ca şi aceea prin care s'a admis recuzarea nu este supusă la nici o cale de atac. Împotriva incheierii prin care s'a respins recuzarea se poate face apel odata cu fondul. Cînd instanţa de apel constata ca recuzarea a fost pe nedrept respinsa, reface toate actele şi probele administrate la prima instanţa.

Dispozitiile precedente afară de acea a art. 59, alin. 7, se aplică şi reprezentantilor Ministerului public, magistratilor asistenti şi grefierilor. Cererea de recuzare privind aceste persoane se face şi se judeca la instanţa pe lîngă care funcţionează. Titlul V Părţile, procuratorii şi aparatorii

Ministerul public reprezinta în cauzele penale Statul. Organizarea sa e aceea prevăzută de legea de organizare judecătorească. El urmareste infractiunile şi exercită actiunea penala, în conformitate cu dispozitiile prevăzute de acest cod. În exercitarea dreptului de urmărire, pune concluziuni în sedintele instanţelor pe lîngă care funcţionează şi uzeaza de caile de atac prevăzute de lege, pentru susţinerea actiunii penale, cînd crede necesar. El este obligat a pune concluziuni şi în procesele în care actiunea penala a fost pusa în miscare de alte persoane, afară de cazul cînd legea dispune altfel. În toate cazurile el este obligat a propune judecatii numai cereri motivate cu concluziuni precise, conform art. 4, neputandu-se referi la aprecierea instanţei.

Persoana în contra careia s'a pus în miscare actiunea penala se numeste: Inculpat, în tot timpul urmaririi şi judecatii penale. Inculpatul se mai numeste: Prevenit, din momentul în care autoritatea competentă a luat în contra sa măsuri de detinere preventiva; Acuzat, cînd în materii criminale Camera de acuzare a pronuntat trimiterea, în judecata; Condamnat, după ce instanţa de judecată pronunţă pedeapsa hotarita de lege.

Cînd inculpatul a pierdut uzul ratiunii în timpul instructiei sau judecatii, acestea se suspenda în privinta sa pînă la completa insanatosire, iar tribunalul dispune de urgenta internarea lui intr'un ospiciu, după cererea Ministerului public.

Este civilmente responsabila şi poate fi chemata ca parte în procesul penal, persoana care după dispozitiile codului civil şi altor legi speciale, este ţinuta sa răspundă pentru inculpat de daunele cauzate prin infractiune.

Citarea în instanţa penala a persoanei civilmente responsabile se poate face după cererea părţii civile, precum şi a Ministerului public, în cazul cînd partea vatamata este un minor sau un alt incapabil. Introducerea în cauza a persoanei civilmente responsabile se poate face în cursul instructiei, pînă la darea ordonantei prin care se declara terminata instructia, iar la instantele de judecată, numai inaintea primei instante, pînă la începerea desbaterilor. Cînd intr'un proces penal exista parte civila constituita, persoana ţinuta după lege civilmente responsabila are dreptul a interveni în proces, inlauntrul termenului şi în modul prevăzut mai sus. Citarea sau interventia persoanei civilmente responsabil rămîne fără efect, dacă partea vatamata şi-a retras constituirea de parte civila.

Împotriva citarii persoanei civilmente responsabile în cursul instructiei, aceasta poate prezenta intampinarile sale judecatorului de instructie care hotaraste dacă mai este cazul a fi citata. Împotriva interventiei voluntare, facute în cursul instructiei, pot face intampinari partea civila şi Ministerul public. Împotriva dispozitiei luate cu privire la citarea sau interventia persoanei civilmente responsabile, nu exista nici o cale de atac.

Toate drepturile şi garantiile acordate inculpatului pentru a exercita apararea, mijloacele de atac şi orice alte dispozitii procedurale, sînt comune şi persoanei civilmente responsabile în toate actele intervenite în urma chemarii sau interventiei sale în instructie sau judecata, în ce priveste interesul civil şi intru cat legea nu dispune altfel.

Calitatea de parte civila în procesul penal, o pot avea persoanele prevăzute de art. 6 care au exercitiul acestei acţiuni şi numai dacă declara în mod formal ca se constitue parte civila sau dacă, în lipsa de asemenea declarare, au facut cerere de despăgubiri. Declaratia de constituire ca parte civila se face oral sau în scris, prin plangere sau act separat, inaintea organelor de cercetare, urmărire, ori instruire a infracţiunilor, pînă la terminarea lor, cat şi în faţa primei instante de judecată, însă înainte de începerea desbaterilor asupra fondului. Cu ocazia constituirii ca parte civila, cel vatamat este dator sa aleaga un domiciliu în circumscripţia instanţei unde i se fac în tot timpul duratei procesului comunicarile necesare.

Persoanele care nu au liberul exercitiu al drepturilor lor, se pot constitui parte civila numai dacă sînt autorizate, asistate sau reprezentate în formele prescrise pentru actiunile civile. Barbatul se poate constitui parte civila pentru sotie, dacă aceasta nu se opune formal.

Constituirea de parte civila poate fi retrasa de cel în drept în orice faza a procesului prin declaratie formala facuta instanţei la care cauza este pendinte, rămîne însă răspunzător de daunele ce eventual a produs constituirea sa de parte civila, precum şi de cheltuielile de judecată facute pînă în momentul renuntarii. Dacă renuntarea s'a facut în 24 de ore din momentul constituirii, este scutit de cheltuielile procesului.

Asociatiunile legal constituite pentru proteguirea unor interese ale membrilor lor, se pot constitui parte civila prin reprezentantii legali în cazurile cînd infractiunea ar aduce atingere acelor interese.

În procesele penale inaintate instanţelor de fond, inculpatul trebuie să se prezinte în persoana. În procesele de contraventii, de delicte care atrag după lege pedeapsa inchisorii mai mica de trei luni, în actiunile directe, precum şi în acele în care actiunea penala se poate stinge prin impacare, inculpatul se poate prezenta şi prin mandatar cu procura speciala. În toate cazurile, instanţa poate ordona aducerea în persoana a inculpatului. Partea civila şi cel responsabil civilmente pot fi reprezentati prin mandatari, atît în cursul instructiei cat şi al judecatii.

Aparatorul ales sau numit din oficiu are dreptul să prezinte memorii scrise în numele clientului sau din proprie iniţiativă, atît la instructie cat şi la instantele de judecată.

Inculpatul are dreptul de a fi asistat de aparator atît în cursul instructiei cat şi în faţa instanţei de judecată, în condiţiile urmatoare: 1. În cursul instructiei, după luarea primului interogatoriu, prevenitul poate comunică liber cu aparatorul sau, luandu-se numai măsuri de paza. Cînd are mai mulţi aparatori, este obligat a desemna pe unul din ei, cu care comunică şi faţă de care se indeplinesc formalitatile cerute de acest cod. Judecatorul de instructie este obligat, sub pedeapsa de nulitate, cu ocazia primului interogator, sa faca cunoscut inculpatului dreptul care-l are de a-şi alege un aparator şi în caz eventual, de a cere unul. Cînd interesul instructiei o cere, judecatorul poate interzice prevenitului orice comunicare cu orice persoană, pe un termen de 15 zile, care se poate prelungi cu inca cel mult 10 zile. El da în aceasta privinta o ordonanţa sumar motivata, care se comunică prevenitului, prin administratia inchisorii. Prevenitul poate ataca ordonanţa cu opozitie la tribunal, care se pronunţă în ultima instanţa, în termen de 24 ore, în camera de consiliu. Aparatorul are dreptul, sub pedeapsa de nulitate, sa asiste pe prevenit la confirmarea mandatului de arestare, la cercetari la faţa locului, perchizitii, autopsii şi la ultimul interogatoriu, ce i se ia înainte de terminarea instructiei, cînd poate prezenta observatiile sale verbale sau scrise. Cînd inculpatul nu şi-a ales un aparator din cauza lipsei de mijloace, judecatorul de instructie, dacă inculpatul o cere, ia masurile legale spre a i se desemna unul pe care îl incunostiinteaza de îndată. Dacă inculpatul este minor sau interzis, i se desemneaza un aparator din oficiu; 2. În faţa instanţelor de judecată, inculpatul poate fi asistat de unul sau mai mulţi aparatori, el poate comunică cu aparatorii săi şi în timpul desbaterilor, dar nu-i este permis să le ceara sfat în privinta raspunsului ce are de dat la intrebarile ce i se pun în instanţa. În materie corectionala, prevenitul lipsit de mijloace, care nu are aparator poate cere, iar instanţa ia masurile legale, pentru ca prevenitul să fie asistat de un aparator. Minorii şi interzisii vor fi asistati în mod obligatoriu de un aparator, dacă sînt avocati în localitate. În materie criminala, acuzatul trebuie să fie intotdeauna asistat de aparatorii aleşi sau de un aparator din oficiu, conform regulelor speciale din Cartea III, Titlul II, Cap. III.

Avocatii desemnaţi din oficiu sau aleşi ca aparatori, sînt obligati sa presteze serviciile lor inculpatilor. În tot cursul procesului, pentru actele scrise şi expunerile orale, sînt obligati sa intrebuinteze limba română. Judecatorul de instructie, cel dela judecatorie, sau preşedintele instanţei, pot admite, pentru cauze intemeiate, desarcinarea aparatorului numit din oficiu sau substituirea unui alt aparator în locul aceluia desemnat de acesta. Aparatorul nu poate părăsi oficiul de aparare ce i s'a încredinţat a se retrage din sedinta nici chiar pe motiv ca ar fi fost violate drepturile apararii, dar el poate folosi acest motiv pentru atacarea sentintei. Dacă aparatorul contravine dispozitiei de mai sus, preşedintele invita pe inculpatul ramas fără aparare, să-şi aleaga un alt aparator. Dacă inculpatul se găseşte în condiţiile de a avea un aparator din oficiu, preşedintele sau judecatorul dispune asupra substituirii. Aparatorului astfel numit sau delegat i se da timpul necesar pentru studierea dosarului, evitandu-se pe cat posibil amanarea desbaterilor. Pentru abaterile dela dispozitiile de mai sus, instanţa seziseaza Baroul respectiv.

În caz de deces al vreuneia din părţi, procesul se amana pentru introducerea în cauza a mostenitorilor, în vederea judecarii pretentiilor civile. Dacă aceasta ar provoca intarzierea judecatii penale, instanţa poate dispune separarea acţiunilor, ramanand ca actiunea pentru despăgubiri să fie judecata de instanţa civila. Titlul VI Diferite acte şi măsuri procedurale Notificarea şi comunicarea actelor de procedura penala

Citatia trebuie să fie datata şi sa cuprindă: 1. Ora, ziua, luna şi anul cînd sînt chemate părţile spre infatisare; 2. Instanţa inaintea careia urmeaza să se prezinte părţile, cu indicatia comunei şi strazii unde este sediul acestei instante, iar cînd sediul instanţei este în comuna rurala, numele comunei şi judeţului; 3. Numele, promimele şi domiciliul sau locuinta celui citat; 4. Calitatea în care este chemat; 5. Indicarea sumara a faptului incriminat şi consecintele legale ce decurg în caz de neprezentare; 6. Numărul de iesire şi numărul dosarului. Enuntarile de mai sus sînt prevăzute sub pedeapsa de nulitate. Nulitatile privind punctele: 1, 2, 3 şi 4, se acopera prin prezentarea celui citat, iar nulitatea de sub punctele 5 şi 6 prin neridicarea ei la prima zi de infatisare. Citatiile martorilor, expertilor şi interpreţilor, trebuie să cuprindă enuntarile de sub punctele 1, 2, 3 şi 4, indicatia cauzei în care sînt chemati şi sanctiunile în caz de neprezentare.

Citatiile sînt emise din ordinul judecatorului de instructie, în cursul instructiei şi din ordinul presedintelui, în cursul judecatii şi trebuie să fie contrasemnate propriu de grefier. Citatiile se comunică în comunele urbane prin autoritatea politieneasca, iar în comunele rurale prin autoritatea administrativa locala.

Inculpatul se citeaza la domiciliul ce avea în momentul cînd a fost comisa infractiunea. Dacă s'au facut cercetari prealabile sau instructie, domiciliul este cel aratat în declaratie sau interogatoriu. În caz de schimbare de domiciliu pînă la judecarea definitivă a procesului, citatia se da la noul domiciliu, numai dacă instanţa este incunostiintata formal de inculpat despre aceasta schimbare. Dacă inculpatul nu are nici domiciliu, nici reşedinţa cunoscuta în tara; conform alineatelor. de mai sus, sau dacă nu este gasit şi dacă ale un aparator ales de el, se citeaza la domiciliul acestuia. În cazul cînd niciuna din aceste împrejurări nu exista, citatia se afişează la usa instanţei de judecată şi copie de pe ea la primaria locului unde s'a comis infractiunea. Dacă din actele procesului rezultă indicatii precise asupra locului unde se afla în strainatate un invinuit de crima sau delict, Ministerul public sau judecatorul dela judecatorie îl instiinteaza prin scrisoare recomandata despre procesul inceput în contra lui cu invitaţia de a se prezenta sau a declara ca îşi alege un domiciliu pentru comunicarea actelor în comuna de reşedinţa a instanţei. Aceasta formalitate nu suspenda şi nici nu intarzie mersul procesului. Recipisa de predarea, scrisorii tine loc de dovada. Celelalte părţi se citeaza la domiciliul aratat în actele cauzei.

Pentru cei ce locuiesc în hoteluri, citatia se da în lipsa lor girantului hotelului, hotelierului şi în lipsa acestora, portarului sau celui ce în mod obisnuit îl inlocuieste. vei ce se gasesc sub arme se citeaza la comandamentul unităţii din care fac parte. Cei detinuti se citeaza prin administratiunea inchisorii, chiar cînd ei sînt detinuti pentru alte cauze. Administratorul inchisorii sau cel care îi tine locul inmaneaza personal citatia. Aceasta dispoziţie se aplică şi faţă de cei detinuti pentru executarea unei măsuri de siguranţă.

Citatia se inmaneaza personal celui citat care da adeverinta de primire. Adeverinta de primire trebuie certificata de functionarul insarcinat cu inmanarea. Dacă persoana citata aflandu-se la domiciliu, nu vrea sa primeasca citatia, sau primind-o nu voeste ori nu poate da adeverinta de primire, functionarul insarcinat cu inmanarea constata aceasta printr'un proces verbal. Dacă persoana citata nu se găseşte la domiciliu, functionarul da citatia unei persoane din familie, care locuieste cu dansa, sau unei persoane în serviciul celui citat. În cazul cînd persoanele de mai sus refuza sa primeasca citatia ori nu voiesc, sau nu pot sa dea adeverinta, toate acestea se constata printr'un proces verbal. Predarea nu se poate face nici copiilor şi nici persoanelor care vor parea lipsite de uzul ratiunii. Capacitatea se prezuma pînă la proba contrarie. Dacă persoanele prevăzute mai sus lipsesc, functionarul afişează citatia pe usa casei celui citat, iar o copie după ea, la primarie în comunele rurale, ori la comisariatul de politie respectiv în comunele urbane, constatand aceste împrejurări printr'un proces verbal care se incheie faţa cu comisarul în comunele urbane sau cu notarul în comunele rurale.

Procesul verbal dresat de functionarul insarcinat cu inmanarea citatiei trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulitatii, anul, luna, ziua şi ora, cînd a fost incheiat, numele, pronumele şi calitatea functionarului care l-a redactat, cercetarile facute, numele, pronumele şi calitatea personala a celui caruia i s'a predat citatia, locul urmaririi şi semnatura aceluia care a instrumentat. Procesul verbal face dovada deplina de inmanarea citatiei sau despre cele constatate. El se depune la dosarul cauzei.

Ori de cate ori legea cere notificarea sau comunicarea unui act de procedura, aceasta se face, după ordinul Ministerului public sau a judecatorului, sau la cererea părţilor, de functionarul judecătoresc sau administrativ, indicat de lege, prin predarea copiei intregului act sau numai a unui extract, cînd legea prevede aceasta, cu menţiunea datei notificarii sau comunicarii. Dacă actul trebuie notificat sau comunicat la mai multe persoane, se da fiecareia cate o copie sau extras.

Notificarile şi comunicarile se fac după normele şi cu formele prevăzute pentru inmanarea citatiunilor.

Notificarea sau comunicarea către partea civila se face la domiciliul indicat în declaratia de constituire. Cînd o parte, în cazurile permise de lege, are un reprezentant cu mandat special în cauza, sau a declarat ori ales un domiciliu, modificarea sau comunicarea este bine indeplinita prin predarea copiei sau extrasului actului reprezentant sau la domiciliul declarat sau ales. Notificarea sau comunicarea către Ministerul public este indeplinita prin predarea copiei sau extrasului la biroul secretariatului parchetului, sau parchetului general.

Notificarea către inculpatul detinut, se face prin administratorul penitenciarului, conform art. 85. În procesul verbal de comunicare, administratorul penitenciarului poate lua act de declaratia inculpatului care vrea să se foloseasca de o cale de atac sau sa aleaga un aparator.

Originalul actului notificat verbal şi hartiile anexe, se alatura la dosarul cauzei. Instiintarile, care în cursul instructiei sau procesului sînt date de judecator verbal interesator, înlocuiesc comunicarile, cu condiţia de a se fi facut menţiune despre aceasta în proces verbal.

Notificarea sau comunicarea este nula: 1. Dacă lipseste semnatura functionarului insarcinat cu comunicarea sau notificarea; 2. Dacă au fost calcate dispozitiile privitoare la persoana careia trebuia notificata sau comunicata copia ori extrasul, sau acelea privitoare la locul în care trebuia afisat; 3. Dacă, prin neobservarea vreuneia din regulele precedente ar fi incertitudine absoluta asupra datei notificarii, comunicarii ori asupra persoanei care o cere sau asupra aceleia careia îi este indreptata; 4. Dacă exista contrarietate între copie şi originalul actului notificat sau comunicat.

Inmanarea citatiilor, notificarilor şi comunicarilor actelor de procedura penala, se poate face şi prin mijlocirea serviciului postal. Un regulament special va determina condiţiile în care se pot face comunicarile pe aceasta cale.

Functionarul public care nu face inmanarea citatiilor, a notificarilor sau comunicarilor, ori nu executa mandatele de aducere şi cauzeaza amanarea procesului sau nu o face în conformitate cu legea, se pedepseste cu amendă de la 500 la 2.000 lei. Pedeapsa se pronunţă de instanţa care a constatat faptele.

Termenele prevăzute în prezentul cod se socotesc după cum urmeaza: Termenele în ore se socotesc, luand de baza indicatiunea orei menţionate în actul care a provocat curgerea termenului. Ziua, în calculul termenului; se socoteste de 24 ore, iar luna şi anul se calculeaza după calendarul legal. În calculul termenelor prevăzute în zile şi ore, nu se socoteste ora şi ziua dela care începe şi nici acelea în care se implineste termenul. Dacă ultima zi a unui termen cade intr'o Dumineca, sau alta zi de sarbatoare legala, ori în zile cînd serviciul este legalmente suspendat, termenul se prelungeste pentru cea dintai zi de lucru urmatoare.

Termenele prevăzute în acest cod, nu pot fi prelungite sau scurtate de judecator, sub pedeapsa de nulitate, decat în cazurile în care legea îi da în mod formal acest drept.

Actele de procedura depuse recomandat la oficiul postal, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege, sînt considerate ca facute în termen. Recipisa postei serveste ca dovada de predare.

Neexercitarea acţiunilor şi cailor de atac în termenele fixate, atrage decaderea din exercitiul dreptului şi nulitatea actelor facute.

Cînd părţile sau Ministerul public dovedesc ca au fost în imposibilitate de a se prezenta la ziua judecatii sau de a exercita un drept în termenele fixate de lege, din cauza de forta majoră, instantele judecătorești pot acorda o repunere în termen.

Cererea pentru repunerea în termen trebuie să fie introdusa în termen de zece zile, sub pedeapsa de a nu fi luata în considerare. Termenul de zece zile curge dela data comunicarii primului act ce urmeaza şi care da posibilitate părţii sa cunoasca pierderea termenului, iar în lipsa unui atare act, din ziua în care a incetat faptul care constituia forta majoră. Cererea de repunere în termen nu suspenda executarea condamnarii sau continuarea procedurii, însă instanţa poate admite suspendarea executarii hotărîrii pînă la judecarea cererii. Asupra cererii de repunere se pronunţă instanţa care ar fi judecat cauza, în cazul cînd partea ar fi indeplinit la timp actul care a fost omis. Dacă s'a dovedit cazul de forta majoră, instanţa admite cererea, repunand partea în situaţiunea ce ar fi avut, dacă nu pierdea termenul, în caz contrar cererea se respinge. Dacă cererea se referă la repunerea în termen a unei cai de atac, ea se inainteaza cu probele adunate de către instanţa la care a fost introdusa, instanţei superioare competente a se pronunţă asupra caii de atac nefacute la timp. Beneficiul dispoziţiilor de mai sus nu se aplică termenului prevăzut pentru introducerea cererii de la art. 100 şi nici noului termen acordat.

Neobservarea formelor procedurale prescrise de lege atrage nulitatea actului în urmatoarele cazuri: 1. Cînd nulitatea este prevăzută de lege; 2. Cînd neobservarea formei a adus părţii ce o invoca o vatamare ce nu se poate inlatura decat prin anularea actului, Neobservarea formelor poate fi invocata numai în condiţiunile aratate mai jos.

Dispozitiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, compunerea instanţei şi prezenta Ministerului public, prezenta inculpatului în cazurile şi formele stabilite de lege, punerea în miscare a actiunii penale şi sezisarea instanţei sînt intotdeauna prescrise sub pedeapsa de nulitate. Aceasta nulitate nu poate fi inlaturata în nici un mod; ea poate fi propusa în orice stare a procesului şi trebuie să fie pronunţată chiar din oficiu. Nulitatea pentru neobservarea regulelor de competenţa după materie este acoperita cînd, o infractiune de competenţa unei instante inferioare, fiind judecata de o instanţa superioara, nu s'a ridicat incidentul de necompetenta.

Orice împiedicare a Ministerului public sau a părţilor de a folosi o facultate acordată de lege, în cursul procesului şi orice omisiune sau refuz ilegal, de a decide asupra unei cereri indreptate în acest scop, este motiv de nulitate, cu condiţia, ca imediat sau la primul act următor de procedura, după cunoasterea refuzului sau omisiunii, să se fi facut rezerva expresa de a propune nulitatea.

Nulitatea unui act de instructie, de care aparatorul are cunoştinţa sau aceea a oricărui act al procesului, este inlaturata dacă Ministerul public sau aparatorul nu a cerut aplicarea dispoziţiilor de lege care trebuiau să fie observate. De asemenea orice nulitate a unui act de instructie este acoperita dacă nu a fost ridicata cu ocazia indeplinirii dispoziţiilor art. 267.

Nulitatea unui act care a fost indeplinit chiar din propria iniţiativa a judecatorului, în cursul actelor preliminare desbaterii, fără interventia Ministerului public sau a inculpatului, ori aparatorului sau, este acoperita dacă nu a fost ridicata imediat după deschiderea desbaterilor, de acela care nefiind prezent la act, are interes la observarea dispoziţiilor respective ale legii.

Nulitatea cererii, a citatiei sau a comunicarii, se acopera, dacă partea interesata s'a infatisat sau a acceptat efectele actului, totusi, cînd judecatorul apreciaza ca dreptul de aparare ar fi prejudiciat, poate acorda un termen. De asemenea, nulitatea ce ar rezultă din netimbrarea sau insuficienta timbrarii unui act, se acopera, cînd acel act a fost totusi indeplinit.

În afară de cazurile prevăzute la art. 103, părţile nu pot opune o nulitate pe care ele insile au pricinuit-o. Părţile obligate de lege la alegerea domiciliului nu pot opune nulitatea actelor care, după lege, urmeaza să le fie notificate dacă nu au facut declaratie de alegere.

Cînd un act este declarat nul, el atrage şi nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, faţă de care aceasta nulitate se impune prin legătură cauzala. Judecatorul care pronunţă nulitatea, poate ordona repetarea sau refacerea actelor anulate dacă e necesar şi posibil, dispunand pe lîngă aceasta ca ele să fie executate pe cheltuiala functionarului judecătoresc sau administrativ, cînd nulitatea este imputabila acestora pentru dol sau culpa grava în indeplinirea serviciului.

Actele şi hotărîrile judecătorești pot fi date publicităţii, afară de acelea a caror publicare este interzisa de lege. Instanţa este obligata sa prevada în actele judecătorești interzicerea publicarii acelor acte care ar putea vatama morala, ordinea sau interesul public.

Judecatorul de instructie sau preşedintele instanţei de fond pot autoriza, în timpul procesului sau după terminarea lui, eliberarea de copii sau extrase de pe actele a caror publicare e interzisa de codul penal, acelora care ar dovedi ca au un interes legitim să le obtina. De asemenea instanţa autoriza publicarea în extras a hotărîrii de achitare, în orice materie, în cazul cînd cel achitat dovedeste ca are interese serioase pentru aceasta. În cazul cînd este un denuntator, instanţa fixeaza suma necesară publicarii şi îl obliga la plata sumei.

Cheltuielile facute cu ocazia cercetarilor, urmaririi şi judecatii penale, se avanseaza de Stat. Aceste cheltuieli se restituesc tezaurului public de condamnati sau de partea civila, după normele mai jos aratate, afară de cazul cînd legea dispune altfel. Prin cheltuieli de judecată se înţeleg cheltuielile necesitate de efectuarea actelor de procedura penala, începînd dela cercetarea prealabila pînă la începerea executarii pedepsei.

Orice încheiere de neurmarire şi orice hotărîre a instanţelor penale trebuie să conţină şi condamnarea persoanei care trebuie să plateasca cheltuielile de judecată, chiar şi cele facute de Ministerul public.

În caz de condamnare, inculpatul este obligat din oficiu la restituirea cheltuielilor către Stat şi către partea civila. Dacă condamnatul a fost inculpat sau pus sub acuzare pentru mai multe infractiuni, el este obligat sa suporte cheltuielile numai pentru infractiunile pentru care a fost recunoscut culpabil. Dacă actiunea penala s'a stins, cheltuielile de judecată rămîn în sarcina Statului, dacă însă stingerea s'a produs după ce a intervenit hotărîrea asupra fondului şi dacă procesul a continuat asupra actiunii civile, cheltuielile sînt suportate de revenit ori inculpat, cînd acestia rămîn condamnati în actiunea civila. În caz contrar se aplică dispozitiile relative la achitare. Dacă sînt mai mulţi condamnati, obligatiunea de restituire a cheltuielilor este pronunţată în mod solidar, afară de acelea provocate de acte sau decizii care privesc numai pe unii şi pentru care raspunderea este personala. În toate cazurile, instanţa de judecată, cînd echitatea cere, poate separa catimea cheltuielilor la care să fie obligat fiecare condamnat.

În caz de neurmarire sau de achitare a inculpatului, cheltuielile sînt suportate de Stat sau de partea civila. Cheltuielile facute de inculpatul achitat pot fi trecute în contul Statului sau părţii civile care a fost condamnata la cheltuieli. Cel achitat este totusi condamnat la cheltuieli ori de cate ori este obligat la despăgubiri civile, cînd legea permite să se acorde despăgubiri în caz de achitare. Cînd nu exista parte civila constituita, cheltuielile se suporta de Stat.

În caz de incetare sau anulare a urmaririi, conform art. 4, cheltuielile sînt suportate de Stat.

Cheltuielile facute în urma unei cereri de revizuire respinse sau a unei cai de atac, la care s'a renuntat, cad în sarcina aceluia care a pornit cererea de revizuire sau calea de atac.

Cheltuielile relative la cererea de repunere în termen, cad în sarcina celui ce a facut-o.

Cheltuielile de întreţinere a condamnatilor la pedepse şi măsuri de siguranţă privative de libertate, precum şi de detinere preventiva, sînt în sarcina Statului, fără drept de restituire.

Dacă cel invinuit sau inculpat pentru crima sau delict, urmeaza în mod evident sa plateasca despăgubiri părţii civile, şi dacă exista temeri serioase ca ar putea ascunde sau instraina averea şi prin aceasta ar periclita realizarea creantei despăgubirilor, judecatorul de instructie poate sechestra din oficiu sau în urma cererii părţii civile şi pe a ei raspundere, orice avere mobila care aparţine neindoielnic inculpatului, în orice maini s'ar gasi, dar numai pînă la concurenta cuantumului probabil al daunei. Sechestrul provizoriu se poate aplica în condiţiile de mai sus şi de ofiterii de politie judiciara în timpul primelor cercetari, aceasta însă numai cu autorizarea parchetului. În caz de sustractiune sau de delapidare din averea Statului, aplicarea sechestrului provizoriu este obligatorie. Toate sumele, valorile sau obiectele sechestrate trebuiesc specificate şi descrise amanuntit intr'un proces verbal. Ministerul public sau judecatorul de instructie trimit spre conservare sumele sau valorile tribunalului respectiv. Măsura sechestrarii provizorii inceteaza de drept după expirarea termenului de 30 zile socotite dela sezisarea judecatorului de instructie sau a tribunalului pentru cauzele trimise direct, afara numai dacă sumele sau valorile sînt din cele prevăzute de art. 80 din codul penal sau dacă partea vatamata nu a obţinut inlauntrul termenului de mai sus aplicarea unui sechestru asigurator, conform dispoziţiilor articolelor urmatoare.

În cazurile prevăzute de articolul precedent, chiar dacă nu a intervenit un sechestru provizoriu, cei în drept a se constitui parte civila pot cere judecatorului de instructie sau instanţei în faţa careia cauza este pendinte şi acestea pot incuviinta aplicarea unui sechestru asigurator asupra averii mobile sau imobile a inculpatului, pînă la concurenta pagubei probabile. Cererea de sechestru se face verbal sau în scris. În caz de sustractiune din averea Statului sau de delapidari, judecatorul de instructie este obligat a aplica acest sechestru din oficiu. Suma pînă la concurenta careia se infiinteaza sechestru este fixata după apreciere de judecatorul de instructie sau de instanţa de judecată, care motiveaza. Pentru efectuarea sechestrului asigurator se intrevine la instanţa civila competenţa sau sectia registrelor funduare, care procedeaza conform dispozitiunilor referitoare la sechestru, poprire sau luarea unei inscriptii ipotecare. Dacă inculpatul a fost definitiv scos de sub urmărire sau achitat, gasindu-se intr'unul din cazurile prevăzute de art. 8, alin. 2, se dispune din oficiu ridicarea sechestrului asigurator. În contra incheierilor date de instantele prevăzute în alineatele precedente, părţile şi tertii, pot uza de caile de atac prevăzute de procedura civila în materia respectiva, iar în contra ordonantei judecatorului de instructie prevăzută la alin. 1, se poate face opozitie inaintea tribunalului care judeca în camera de consiliu. Respingerea definitivă a cererii de sechestru aduce şi încetarea sechestrului provizoriu, prevăzut de art. 120. Dacă inculpatul convine sa dea o cautiune suficienta, el poate fi dispensat de aplicarea sechestrului.

Cînd judecatorul de instructie sau instanţa penala constata ca obiectele ridicate dela invinuit, complice, tainuitor, gazduitor sau dela orice persoană care le-a primit spre a le pastra, sînt proprietatea părţii civile, ori au fost luate pe nedrept, din posesia sau detinerea sa, dispune restituirea acestor obiecte părţii civile după ce hotărîrea rămîne definitivă, iar dacă inculpatul consimte şi obiectul nu serveste ca proba, poate fi restituit şi mai înainte. Orice altă persoană care pretinde ca are drept asupra obiectelor ridicate la instructie, poate reclama dela judecator restituirea cat timp instructia este în curs, şi dacă acesta refuza, se poate adresa tribunalului care statueaza asupra cererii în camera de consiliu. Judecatorii invita pe cei interesati a da lamuriri. Dacă reclamantii nu pot justifica pretentiunea asupra obiectului, sau dacă obiectul, printr'un mijloc legal de transmisiune a proprietăţii, ori prin dare în gaj, a ajuns în posesiunea unei persoane de buna credinta, neimplicata în proces, sau dacă mai multe persoane pretind acelasi obiect, rezolvirea cererii se rezerva competentei instanţei civile.

Dacă condamnarea atrage după sine nulitatea totala sau parţială a unei obligaţiuni juridice incheiate de condamnat, instanţa penala declara prin hotărîrea sa ca fără valoare acea obligatiune.

Ofiterii de politie judiciara, judecatorul de instructie sau instanţa de judecată se pot adresa oridecateori un act de procedura nu s'ar putea efectua de ei, pentru intocmirea lui, unui organ sau instante care are posibilitatea sa-l efectueze. Cînd actul procedural urmeaza să fie facut în afară de circumscripţia competentei lor, ei nu se pot adresa decat unui organ sau instante egale în grad. Cînd actul urmeaza să fie facut inlauntrul acelei circumscriptii, ei se pot adresa şi organelor sau instanţelor inferioare în grad.

Comisia rogatorie trebuie să conţină toate lamuririle referitoare la indeplinirea actului delegat, iar în caz de ascultarea unui martor, şi chestiunile precise la care urmeaza a raspunde. În faţa instanţelor de fond părţile în proces au şi ele dreptul de a formula intrebari. Ele pot cere ca să fie citate spre a fi faţa la indeplinirea comisii rogatorii. Judecatorul delegat poate pune şi intrebari care rezultă din depozitiile martorilor în legătură cu intrebarile formulate.

Organele sau instantele delegate cu indeplinirea comisiunii rogatorii proced pentru indeplinirea actelor conform dispoziţiilor din acest cod. Actele incheiate sînt inaintate organelor sau instanţelor care au cerut comisia rogatorie.

În materie de instructie nu pot forma obiectul unei comisii rogatorii decat actele ce se pot delega conform dispoziţiilor din prezentul cod.

Comisiile rogatorii în materie penala către autorităţile judiciare ale altor state se fac conform cu dispozitiile prevăzute în tratate şi conventii, iar în lipsa acestora, după uzul consacrat de dreptul international.

Liberarea provizorie se poate cere de prevenit în orice materie şi în orice stare a procesului, atît la judecatorul de instructie, cat şi la instantele unde procesul este pendinte. Cînd Curtea cu Juraţi nu funcţionează, cererea de liberare se adreseaza la Camera de acuzare care judeca conform procedurii sale. Cererea de liberare provizorie trebuie să cuprindă obligatiunea pentru prevenit de a se prezenta la orice chemare, alegerea de domiciliu în circumscripţia autorităţii către care este facuta şi menţiunea dacă este ceruta cu cautiune. Aceasta cerere se aduce la cunoştinţa procurorului. În caz de conflict negativ de competenţa, cererea de liberare se rezolva de instanţa care şi-a declinat cea din urma competenţa. Cei aflati în recurs pot cere liberarea provizorie dela instanţa a carei hotărîre a fost atacata cu recurs. Cererea se cerceteaza de urgenta, ascultandu-se Ministerul public şi prevenitul care poate fi asistat de aparator. Instantele de fond judeca cererea în camera de consiliu. Cererea de liberare provizorie respinsa poate fi reînnoită, dacă au disparut cauzele care au motivat respingerea.

Liberarea provizorie nu se poate acorda în cazurile prevăzute de art. 206, alin. 2, 4 şi 5.

În caz de acordare a liberarii provizorii, judecatorul de instructie sau instanţa, în mod excepţional şi din motive temeinice, pot interzice inculpatului, pînă la terminarea definitivă a procesului, de a se duce intr'o anumita comuna, ori intr'un loc hotarit, ori de a nu se departa din localitate fără permisiunea instanţei. Liberarea provizorie poate fi subordonata la darea unei cautiuni. În acest caz procurorul executa ordonanţa sau hotărîrea de liberare numai după primirea recipisei de consemnarea cautiunii sau a certificatului de luarea inscriptiei. Cei liberati fără cautiune pot fi obligati să se prezinte personal la anumite intervale fixate de judecator, comisarului sau notarului domiciliului lor, fără ca prin aceasta sa aduca, un prejudiciu ocupatiunilor inculpatului.

Cînd inculpatul care a obţinut liberarea provizorie, lipseste nejustificat la o chemare regulat facuta, sau calca condiţiile impuse la liberarea sa, ori dacă detentiunea lui a devenit din nou necesară instructiei sau judecatii, el este repus în stare de arest. Mandatul emis în acest caz trebuie să specifice pe scurt care sînt consideratiunile ce au motivat emiterea lui, iar dacă a fost emis de judecatorul de instructie, el este supus confirmarii, conform regulelor prescrise de art. 257.

Cautiunea poate consta dintr'o sumă de bani sau din efecte publice române, calculate după cursul zilei. Cautiunea poate consta şi dintr'o creanta ipotecara de o sumă certa, precum şi dintr'o inscriptie ipotecara asupra unui imobil. Cuantumul cautiunii se fixeaza de judecator sau instanţa. Cautiunea se depune la Casa de Consemnatiuni. În caz cînd cautiunea consta dintr'o creanta ipotecara, se dispune facerea unei menţiuni despre aceasta în registrul de inscriptiuni, care are valoarea unei cesiuni. Cautiunea poate fi depusa atît de prevenit cat şi de orice altă persoană.

Cautiunea depusa pentru obtinerea liberarii provizorii, garanteaza numai prezentarea inculpatului la toate actele de instructie, de judecată şi la executarea hotărîrii instanţei judecătorești.

Cautiunea se restitue celui în drept de instanţa care a ordonat depunerea ei, de îndată ce a incetat cauza care determinase depunerea şi condiţiunile impuse au fost respectate. Odata cu restituirea cautiunii se ordona, cînd aceasta consta dintr'o creanta ipotecara, stergerea menţiunii de pe registru, iar cînd s'a luat o inscriptie ipotecara, radierea acestei inscriptii.

Nerespectarea condiţiilor impuse fără o cauza legitima de împiedicare atrage pierderea cautiunii. Constatarea nerespectarii condiţiunilor, precum şi pierderea cautiunii, se face de instanţa în faţa careia cauza se găseşte pendinte. Pierderea cautiunii se constata printr'o încheiere. Cautiunea declarata pierduta se repartizeaza în modul următor: 1. Statul ia cu preferinta sumele ce reprezinta cheltuielile de judecată; 2. Restul se atribue părţii vatamate pentru despăgubiri, în caz cînd prevenitul nu dispune de alta avere; 3. Dacă nu exista parte civila, sau aceasta a fost despagubita, suma este atribuita fondului amenzilor. Incheierea care constata pierderea cautiunii rămîne definitivă dacă în termen de 10 zile inculpatul nu justifica cauza împiedicării. Termenul de 10 zile curge dela data notificarii incheierii de pierderea cautiunii. Cînd cauza se termina prin neurmarire sau achitare, ordonanţa, incheierea sau hotărîrea, trebuie să dispună şi restituirea cautiunii, care se executa cînd ele rămîn definitive. Titlul VII Mijloace de probatiune

Proba în materie penala se face prin urmatoarele mijloace: procese verbale, inscrisuri, martori, informatori, expertize, constatari la faţa locului, indicii, prezumtii şi orice alte mijloace neoprite de lege. În toate cazurile, judecatorii sînt obligati a recurge, cînd aceasta este posibil, la mijloacele de investigatiune puse de stiinta în serviciul justiţiei, pentru descoperirea adevarului. Sarcina administrarii probelor în actiunea penala revine Ministerului public sau părţii care după lege are dreptul de a o pune în miscare sau de a o exercită. Se administreaza mai întîi probele acuzarii şi apoi acelea ale apararii. Administrarea sau aducerea de probe noi nu se poate respinge pentru cauza de tardivitate, afară de cazul cînd legea prevede altfel. Proba contrara nu poate fi refuzata decat în cazul cînd nu e concludenta. Judecatorii aprecieaza probele administrate şi hotarasc după intima convingere. Ei nu pot să-şi intemeieze convingerea decat pe probele administrate în cauza. Judecatorii pot ordona din oficiu administrarea de noi probe, pe care le cred necesare descoperirii adevarului. Actele din dosar pot servi ca proba pentru instantele de fond numai dacă au fost puse în discutie în sedinta.

Procesul verbal trebuie să cuprindă: 1. Anul, luna, ziua şi locul unde a fost incheiat; 2. Numele, pronumele şi calitatea functionarului competent care l-a incheiat şi al persoanelor care au asistat, cînd legea prevede şi asistenţa altor persoane; 3. Expunerea faptului comis, timpul şi locul în care a fost savarsit, precum şi numele, pronumele şi domiciliul persoanei care l-a comis, dacă e cunoscuta; 4. Cercetarile facute pentru descoperirea autorului, toate circumstantele inconjuratoare, depozitiile persoanelor ce au cunoştinţa despre infractiune, precum şi orice probe sau indicii care ar veni în sarcina celor presupusi culpabili sau ar putea servi la descoperirea lor; 5. Specificarea operaţiunilor la care au luat parte persoanele chemate; 6. Aratarea motivelor pentru care persoanele indicate la punctele 2 şi 5 au fost impiedecate, sau pentruce au refuzat sa participe sau să semneze. Procesul verbal mai constata, pe cat posibil şi daunele rezultate din comiterea infractiunii. Procesul verbal trebuie semnat la sfîrşit şi pe fiecare pagina de functionarul care l-a incheiat, precum şi de persoanele care l-au asistat. Procesul verbal mai cuprinde, cînd aceasta e posibil şi amprenta digitala a persoanelor invinuite.

Procesul verbal incheiat de ofiterii politiei judiciare, referitor la constatarea infracţiunilor, face dovada despre cele constatate prin el insusi, pînă la proba contrarie. El trebuie să mai cuprindă, dacă este cazul, cercetarile facute pentru descoperirea autorului, toate circumstantele inconjuratoare, depozitiile persoanelor ce au cunoştinţa despre infractiune, precum şi orice probe sau indicii care ar veni în sarcina celor presupusi culpabili, sau ar putea servi la descoperirea lor. Procesul verbal mai constata pe cat posibil şi daunele rezultate din comiterea infractiunii.

Orice stersatura, rasatura, corectare sau adaugire facuta în conţinutul procesului verbal, nu este luata în seama decat numai dacă este confirmata prin semnatura functionarului care a dresat procesul verbal şi de persoanele care l-au asistat. Adausurile, răsăturile neconfirmate, care nu schimba înţelesul frazei, rămîn valabile. Cînd adausurile, răsăturile sau stersaturile sînt cuprinse în declaratia unei persoane, ele sînt valabile numai dacă au şi confirmarea acelei persoane.

În cazurile art. 138 şi 139, stersaturile, răsăturile sau adaugirile, se semneaza, pentru conformitate şi de inculpat sau reprezentantul sau, dacă a asistat şi a semnat procesul verbal.

Nu pot asista ca martori la dresarea proceselor verbale de constatarea infracţiunilor: 1. Minorii pînă la 14 ani sau persoanele care sînt cunoscute ca lipsite de uzul ratiunii. Capacitatea martorilor asistenti se prezuma pînă la proba contrarie; 2. Rudele pînă la al patrulea grad ale functionarului public care instrumenteaza, ale inculpatului, ale persoanei civilmente responsabile, ale părţii civile sau reclamantului; 3. Soldatii şi jandarmii în activitate şi orice alt agent al forţei publice.

Inscrisurile de orice natura ce emana dela părţi, precum şi orice alte acte în legătură cu infractiunea comisa, pot servi ca dovada.

Marturisirea şi aratarile inculpatului, facute cu ocazia declaratiilor, interogatoriilor şi confruntarilor, nu pot servi ca proba decat dacă sînt coroborate cu fapte şi împrejurări de natura a face convingerea ca ele sînt expresiunea adevarului. Dispoziţia art. 151 se aplică şi declaratiilor inculpatului.

Orice persoană citata ca martor sau informator de judecatorul de instructie sau de instantele de judecată este datoare a se infatisa la locul, ziua şi ora aratata în citatiune şi a da declaratie despre ceea ce stie.

Regele, Regina, Principele Mostenitor şi ceilalti Principi şi Principese ale României nu pot fi chemati ca martori sau informatori. Preşedintele Consiliului de Ministri, precum şi Patriarhul pot fi ascultati ca martori în cursul instructiei preparatorii, însă numai la locuinta lor şi după o prealabila incunostiintare. Ministrii se asculta în Capitala, afară de cazul cînd se gasesc în localitatea de reşedinţa a instanţei.

Nu pot fi admisi, sub pedeapsa de nulitate, a depune ca martori sau informatori: 1. Preotul, avocatul, notarul public, medicul, farmacistul, moasa, colaboratorii, precum şi personalul ajutator al acestora, asupra faptelor care le-au fost încredinţate în calitatea lor profesionala; 2. Funcţionarii publici şi fostii functionari asupra chestiunilor confidentiale sau secrete de care au avut cunoştinţa în aceasta calitate. Cu toate acestea, cei prevăzuţi la punctul 1, cu excepţia preotului, nu pot refuza marturia lor, dacă cel interesat la nedivulgarea faptelor l-a deslegat din proprie iniţiativă de secretul profesional, iar cei prevăzuţi la punctul 2, dacă autoritatea pe lîngă care funcţionează sau au functionat le da incuviintarea în acest sens.

Nu sînt obligati a depune ca martori: 1. Ascendentii şi descendentii legitimi, prin adoptiune sau recunoastere ai inculpatului, copii naturali, sotul sau sotia, fratii, surorile, unchii şi nepotii, precum şi aliatii în acelasi grad, tutorele, curatorul şi pupilul lor. Aceeasi scutire exista şi pentru sotii despartiti; 2. Acela care, prin raspunsurile eventuale s'ar expune el insusi sau ar expune pe sotul sau, sau pe o alta ruda descendenta sau ascendenta, pe fratele sau sora sa, la pedepse penale ori dispretul public. Depunerile celor aratati mai sus se apreciaza de instanţa potrivit increderii ce ele bot inspira.

Faptul invocat de un martor, pentru refuzul de a depune în cazurile prevăzute de articolul de mai sus, trebuie justificat dacă aceasta i se cere. Pentru justificare este suficient confirmarea prin juramant a martorului.

Partea vatamata care a renuntat la orice fel de despăgubiri civile şi pe orice cale, poate fi audiata ca martor.

Se asculta ca informatori, fără prestare de juramant: 1. Persoanele care în momentul audierii nu au inca 15 ani impliniti; 2. Aceia care din cauza debilitatii mintale nu au notiunea exacta a valorii juramantului; 3. Cei condamnati pentru juramant fals sau marturie mincinoasa. Depunerea juramantului de către persoanele de mai sus nu atrage nulitatea declaratiunii.

Fiecare martor trebuie să depună singur şi fără să fie de faţa martorii neaudiati. Înainte de a audia pe cei chemati a depune, judecatorii se incredinteaza despre identitatea lor. După aceasta trebuie intrebat martorul despre numele, etatea, locul nasterii, ocupatiunea, legătură în care se afla cu inculpatul şi ceilalti interesati în cauza, dacă nu exista vreo dusmanie între el şi parte, dacă nu a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii şi dacă nu se afla în unul din cazurile care îl scutesc de a depune. Despre toate acestea se face menţiune în procesul verbal.

Martorul, înainte de a fi ascultat, depune sub pedeapsa de nulitate juramantul după formula urmatoare: "Jur pe sfanta cruce şi inaintea lui Dumnezeu, ca voiu spune tot adevarul, numai adevarul şi că nu voiu ascunde nimic din ceea ce stiu". Martorul pronunţă cu mana pe cruce formula de mai sus după indicatiile judecatorului. Juramantul se presteaza de martor stand în picioare. afară de cazul cînd ar fi împiedicat de o boala sau de o infirmitate. După prestarea juramantului, judecatorul atrage atenţiunea martorului ca este dator a marturisi adevarul curat şi intreg, după buna stiinta şi pe constiinta şi, ca dacă nu ar declara adevarul, s'ar face culpabil de delictul de marturie mincinoasa. Martorii, aparţinînd unor confesiuni religioase, recunoscute, depun juramantul în forma prescrisa mai sus însă, modificata în partea religioasa, potrivit credintii lor. Cei fără confesiune declara pe onoare şi constiinta ca vor spune adevarul. Mutii şi surdo-mutii, stiutori de carte, jura, transcriind formula de mai sus şi iscalind-o, iar cei care nu stiu sa scrie, jura prin semne, cu ajutorul unui interpret. Prestarea juramantului în oricare din formele anterioare, are toate consecintele legale ale juramantului. În cursul instructiei, martorii presteaza juramant numai în cazurile stabilite de lege. Martorul care este ascultat a doua oara în faţa instanţei de judecată, face declaratiunea de a doua, pe baza primului juramant prestat. Judecatorul reaminteste juramantul deja prestat şi sanctiunile prevăzute de lege pentru marturie mincinoasa.

După prestarea juramantului, judecatorul face cunoscut martorului obiectul cercetării. Martorul este lasat sa declare dela sine tot ce stie în cauza, după care, judecatorul şi apoi părţile, prin intermediul judecatorului pot să-i pue intrebari. Intrebarile sînt puse mai întîi de partea care l-a propus şi apoi de partea adversa. Cînd una din părţi a terminat cu intrebarile ce avea de facut, ea nu mai poate pune alte intrebari decat după ce celelalte părţi au terminat şi numai dacă sînt referitoare la noi circumstanţe de fapt care s'au ivit în urma intrebarilor puse de celelalte părţi. Preşedintele şi membrii instanţei, atît după răspunsul dat la orice intrebare cat şi după terminarea intrebarilor, pot pune oricate intrebari ar crede necesare. Dacă părţile ar pune vreo intrebare ce nu este de loc în legătură cu cauza, sau dacă intrebarea şi răspunsul ar vatama onoarea altuia, fără, niciun interes, sau, dacă intrebarea se referă la o imprejurare a carei dovedire este oprita de lege, preşedintele este dator a interzice punerea intrebarii. Dacă martorul sau expertul face vreo declaratie care nu este în legătură cu cauza, ori este jignitoare sau se referă la o imprejurare ce nu este permis a fi dovedita, preşedintele este dator a-l intrerupe şi a-l face atent ca în răspunsul sau trebuie să sa tina strict de intrebarea ce i s'a adresat.

Martorul nu poate să citeasca declaratii scrise de mai înainte, însă se poate servi de insemnari asupra amanuntelor greu de retinut.

Dacă martorul este mut sau surdomut şi stie sa citeasca şi sa scrie, intrebarile şi raspunsurile se vor face în scris. Dacă nu stie nici sa citeasca, nici sa scrie, i se ia depozitia printr'un interpret.

Depozitia martorului este consemnata în scris de grefier, după dictarea judecatorului de instructie sau a instanţei şi trebuie semnata pe fiecare pagina şi la sfîrşitul ei de judecator, grefier şi de martor, după ce i s'au citit şi acesta a declarat ca este exacta. Dacă martorul nu voeste sau nu poate să subscrie, se face menţiune despre aceasta. Orice adaus între randuri sau în orice altă parte a declaraţiei, orice ştersături sau rasaturi trebuiesc aprobate şi subscrise de judecator, de grefier şi de cel care face declaratia. Adausele, răsăturile, stersaturile neaprobate se socotesc neexistente, numai dacă ele schimba sensul depozitiei în totul sau în parte. Locurile nescrise din declaratie trebuiesc barate, astfel încît sa nu se poata adauga nimic.

Cînd, prin atestarea unui medic, sau acolo unde nu este medic, se constata prin orice alt mod ca martorul este în neputinta de a se infatisa, judecatorul de instructie trebuie să mearga la locuinta sa, dacă acesta se afla în comuna resedintei sale, iar instantele de judecată pot delega pe unul din judecatori. Dacă martorul locueste în afară de comuna, judecatorul de instructie sau instanţa poate insarcina pe judecatorul dela judecatorie sa ia sub juramant depozitia

1. sa) Spre acest sfîrşit, judecatorul sau instanţa formuleaza chestiunile asupra cărora martorul urmeaza a fi intrebat. Dacă martorul are reşedinţa în afară de circumscripţia judecatorului de instructie, sau a instanţei, se procedeaza conform dispoziţiilor referitoare la comisiile rogatorii. În caz cînd martorul nu locueste în comuna de reşedinţa a judecatorului sau a instanţei delegate, se procedeaza conform alineatului 2 din acest articol.

Dacă sînt contradictii între depozitiile martorilor sau între aratarile acestora şi acelea ale inculpatului, ori ale expertilor, judecatorul sau instanţa poate ordona confruntarea lor. Dacă judecatorul de instructie sau instanţa are motive sa creada ca un martor a afirmat neadevaruri, a negat adevaruri sau nu a spus tot ce stie relativ la faptele asupra cărora a fost intrebat, incheie proces verbal în prezenta lui şi trimite actul Ministerului public, spre a deschide actiune penala contra martorului, conform art. 277 din codul penal.

Martorul a cărui neprezentare nu este motivata va fi condamnat de judecator sau de instanţa la o amenda dela 100 la 2.000 lei, precum şi la cheltuielile ocazionate cu amanarea procesului. Amenda, în caz de insolvabilitate, se transforma în inchisoare, care nu poate depăşi 5 zile. Amenda prevăzută în acest articol se pronunţă fără drept de apel. Cheltuielile ocazionate de amanare sînt suportate în mod solidar de toţi cei condamnati, pentru lipsa nejustificata, afara numai dacă judecatorul sau instanţa dispune altfel. Martorul condamnat la amenda şi restituire de cheltuieli care justifica absenta sa, poate fi scutit de amenda. Aceasta cerere se poate face cel mai tarziu în termen de 15 zile dela comunicarea condamnarii.

Contra martorului amendat, judecatorul sau instanţa poate emite, pentru termenul următor, mandat de aducere. În caz de aglomerare a proceselor penale, instanţa de judecată poate dispune ca martorii să fie adusi cu mandat de aducere, chiar pentru prima infatisare.

Pedeapsa prevăzută la art. 160 se aplică şi în caz de refuz nemotivat de a depune ca martor sau de a presta juramantul. Refuzul martorului de a depune şi în urma aplicarii amenzii, este considerat ca refuz de serviciu datorit legalmente şi pedepsit ca atare de instanţa competenţa. Urmarirea sau executarea pedepsei privative de libertate, în caz de condamnare, inceteaza dacă în timp util martorul consimte a depune juramantul.

Judecatorul sau instanţa poate fixa pentru martorul care ar cere, o indemnizare în sarcina Statului pentru transportul şi cheltuielile ocazionate. Cel care traeste din salariul zilnic ori saptamanal, afară de indemnizarea de mai sus, poate cere şi o despăgubire pentru cîştigul lui regulat de care a fost privat pe timpul calatoriei şi infatisarii.

Cînd pentru descoperirea adevarului este necesară parerea unor experti, judecatorul de instructie sau instantele de judecată pot numi din oficiu, sau după cererea părţilor, pe una sau trei persoane, care, prin arta, profesiunea sau cunoştinţele lor, sînt în măsura sa indeplineasca insarcinarea ce li se incredinteaza. Dacă exista medici legisti sau experti oficiali, nu pot fi numite alte persoane, decat dacă împrejurări speciale ar cere aceasta. Nu pot fi numiti experti, sub sancţiunea nulitatii constatarii sau parerii exprimate, minorii şi aceia care nu pot fi ascultati ca martori. Calitatea de martor este incompatibila cu aceea de expert în acelasi proces.

Numele persoanei desemnate ca expert din oficiu, este comunicat inculpatului, persoanelor civilmente responsabile, părţii civile şi Ministerului public, care sînt obligati, ca în termen de trei zile dela primirea notificarii să prezinte în scris observatiile ce au de facut asupra persoanei desemnate. La instantele de judecată comunicarea se face numai părţilor absente. Inculpatul şi partea civila, în acelasi termen, îşi pot alege, pe cheltuiala lor, cate un consilier tehnic specialist în materie, pe care trebuie să-l declare judecatorului sau instanţei, şi care are dreptul sa urmareasca operaţiunile expertului numit de justiţie, sa arate acestuia masurile ce crede utile pentru descoperirea adevarului şi sa comunice observatiile sale asupra, lucrării expertului, intr'un raport separat care se anexeaza la cel dintai. Ei trebuiesc încunoştiinţaţi de data şi locul unde se face expertiza. Neprezentarea lor din orice cauza nu poate împiedica facerea expertizei. În cazurile de mai sus nu pot fi admise discutii contradictorii între experti în faţa instanţelor de judecată.

Orice persoană numita expert, e obligata, afară de împiedicare justificata, să-şi indeplineasca misiunea ce i s'a încredinţat sub sancţiunea unei amenzi dela 100 la 2.500 lei, care în caz de repetarea abaterii se indoeste. Amenda se pronunţă fără drept de apel. În toate cazurile expertul va fi condamnat şi la plata cheltuielilor ocazionate părţilor prin faptul sau. Dacă expertul face parte dintr'un corp organizat sub raportul profesional, deciziile luate în baza alineatelor de mai sus se comunică corpului, în vederea exercitarii actiunii disciplinare.

Expertul care nu este obligat în virtutea functiunii sale, ca să efectueze asemenea insarcinari, presteaza juramantul în faţa judecatorului sau a instanţei care l-a numit, după urmatoarea formula: "Jur ca-mi voiu îndeplini insarcinarea de expert cu toata constiinta şi nepartinirea unui om de onoare. Asa să-mi ajute Dumnezeu!". Dispozitiile privitoare la juramantul martorilor se aplică şi expertilor. Expertului obligat în virtutea functiunii sale i se aminteste juramantul depus.

Judecatorul de instructie sau instanţa hotaraste asupra cererilor de expertiza sau contra-expertiza, asupra recuzarilor, precum şi în general asupra tuturor incidentelor ce s'ar putea ivi cu privire la numirea expertilor şi a expertizei.

Judecatorul de instructie sau instanţa de judecată da expertului, cu ocazia prestarii juramantului, informaţiile necesare indeplinirii misiunii sale şi îl pune în situaţie sa ia cunoştinţa de lucrarile şi datele ce le crede necesare la facerea expertizei. Dacă expertul declara că nu-şi poate da parerea fără cercetarea probelor adunate asupra punctului care formeaza obiectul expertizei, judecatorul îi poate permite sa examineze, în totul, sau în parte, în cabinetul sau actele şi documentele cauzei. Dacă crede necesar, judecatorul poate dispune ca expertul sa asiste la interogatoriile inculpatului sau la ascultarea martorilor. Despre toate acestea judecatorul de instructie sau instanţa incheie proces verbal. Judecatorul de instructie sau instanţa de judecată poate chiar îndrumă lucrarile de expertiza cînd crede necesar. Oridecateori judecatorul de instructie sau instanţa de judecată, cred util, pot fixa un termen inlauntrul caruia expertul să depună raportul sau să-şi dea opinia, incredintandu-le sub luare de dovada obiectele supuse expertizei.

În caz de moarte violenta sau de moarte a carei cauza e suspecta, judecatorul de instructie sau instanţa dispune facerea autopsiei cadavrului, care nu poate fi miscat din loc, decat în baza unui ordin, dat după o prealabila constatare. Dacă corpul a fost inmormantat, judecatorul de instructie sau instanţa dispune desgroparea. Medicul care a dat ingrijire defunctului în timpul bolii, care a precedat direct moartea, nu poate participa la autopsie, el poate totusi să fie chemat pentru a da lamuriri asupra mersului bolii.

Înainte de autopsie, judecatorul de instructie face o descriere exacta a cadavrului, şi de este posibil se ia fotografia pozitiei în care se găseşte, şi stabileste identitatea lui, dacă este necesar, prin chestionarea persoanelor care au cunoscut pe defunct. Dacă inculpatul este faţa, i se arata cadavrul spre a-l recunoaste. Cînd cadavrul este necunoscut, judecatorul ordona orice măsură crede de cuviinta pentru stabilirea identităţii.

Raportul scris al expertului trebuie să cuprindă opinia sa şi dacă sînt mai mulţi experti şi exista divergenta, parerea motivata a fiecaruia dintre

1. ei) Raportul semnat de expert trebuie vizat de judecator şi de grefier, pe fiecare fila şi tinut la dispoziţia părţilor.

Judecatorul de instructie sau instanţa poate dispune o noua expertiza prin aceeasi experti sau prin altii, dacă socoteste ca expertiza facuta nu este completa. Judecatorul de instructie sau instanţa ordona o noua expertiza cînd recuzarea a fost propusa şi admisa după ce expertul a facut raportul.

În caz de infractiuni în contra persoanelor sau în contra pudoarei dacă exista divergenta între opinia expertilor numiti de judecatorul de instructie sau de instanţa şi consilierii tehnici, rapoartele depuse sînt trimese spre control şi verificare comisiunii medico-legale. În materie criminala, avizul comisiunii medicolegale este obligator.

Cînd responsabilitatea infractorului pare indoelnica, judecatorul de instructie sau instanţa dispune examinarea stării sale mintale prin medici psihiatri şi numai în lipsa acestora prin alti medici. Medicii experti pot cere ca inculpatul să fie pus sub observatie intr'o casa de sănătate. Judecatorul sau instanţa, determina atît casa de sănătate cat şi durata cat va fi tinut sub observatie şi care nu poate depăşi 6 saptamani. Numai în cazurile excepţionale, judecatorii, după cererea expertilor, pot prelungi acest termen cu inca un numar de zile ce se socotesc strict necesare.

În infractiunile de falsificare de moneda, sau moneda hartie, timbre sau marci postale, judecatorul de instructie sau instanţa poate cere, lamuririle institutului sau autorităţilor care se ocupa cu emiterea, monedei, marcilor sau timbrelor, asupra neautenticitatii sau falsificarii monedei sau timbrelor, precum şi asupra felului cum este presupus ca s'a procedat de către delincvenţii: În caz de falsificare a unei monede straine, moneda metalica sau hartie, timbre sau marci, judecatorul de instructie sau instanţa poate cere, pe cale diplomatica, şi opinia institutului strain de emisiune.

În delictele de fals în acte, judecatorul ordona să fie prezentate scripte de comparatie. Dacă scriptele se gasesc în depozite publice, autorităţile în drept sînt datoare a elibera acele scripte. Dacă scriptele se gasesc la un particular care nu este printre persoanele prevăzute la art. 148, judecatorul îl invita să le prezinte. În caz de refuz, se pedepseste conform art. 243 din codul penal. Scriptele de comparatie trebuiesc vizate de judecator şi grefier, cum şi de acela care le prezinta. Judecatorul poate dispune ca inculpatul să prezinte o scriere cu mana proprie sau sa scrie sub dictarea

1. sa) Dacă inculpatul refuza, se face menţiune în procesul verbal.

În caz de bancruta simpla ori frauduloasa, expertii constata şi se pronunţă în special. asupra urmatoarelor chestiuni: 1. Ce fel de datorii a facut comerciantul falit din momentul de cînd a stiut sau a trebuit să-şi dea seama ca este insolvabil, cu cat pasivul intrece activul şi în ce moment pasivul a depasit activul; 2. Dacă comerciantul falit a tinut registrele legale, dacă în registre nu sînt spatiuri goale, dacă nu sînt înregistrări rase, sterse sau devenite nevizibile, prin înregistrări ulterioare; 3. Dacă din registre rezultă ca în fiecare an falitul a dresat bilantul. În cazul cînd s'ar ivi banuieli ca falitul nu a tinut exact registrele sale comerciale sau ca le-a modificat în mod fraudulos, expertii sînt datori sa cerceteze registrele suspecte, precum şi cele ce sînt în legătură cu acestea şi să constate: 1. Dacă sînt contraziceri între registrele suspecte şi celelalte; 2. Dacă rezultă indicii ca inregistrarile suspecte s'au operat prin schimbarea continutului original al registrelor; 3. Care au fost efectele falsurilor înregistrate asupra stării materiale a falitului.

Judecatorul de instructie sau instanţa numeste un interpret special: 1. Pentru a interoga sau audia un mut sau surdo-mut; cu care nu se poate înţelege direct; 2. Pentru a interoga sau audia o persoană care nu cunoaste limba română; 3. Pentru a traduce un act scris în limba străină; 4. În orice alte cazuri găseşte necesar. Dispozitiile referitoare la experti se aplică şi interpreţilor. Pentru numirea şi alegerea interpreţilor se au în vedere dispozitiile speciale ale regulamentului relativ la interpreţi.

Onorariile interpreţilor şi expertilor sînt fixate de judecator şi suportate de Stat. Cu toate acestea judecatorul poate dispune ca cheltuiala expertizei să fie suportata în tot sau în parte de acela care a cerut expertiza, şi sa-l oblige a depune anticipat suma corespunzătoare.

lDaca pentru descoperirea adevarului, este necesar a se face constatari locale, ofiterul de politie judiciara, judecatorul de instructie sau instanţa, procedeaza la o cercetare la faţa locului.

Cînd cercetarea la faţa locului este facuta de politia judiciara sau de judecatorul de instructie, ea trebuie efectuata, cînd aceasta e posibil, în prezenta a doi martori asistenti. Nu pot fi martori asistenti persoanele prevăzute în art. 142. Judecatorul de instructie este insotit de grefier. El incunostiinteaza pe procuror şi în afară de cazurile de extrema urgenta se incunostiinteaza şi inculpatul şi partea civila. Instanţa de judecată efectueaza cercetarea locala prin completul de judecată în asistenţa procurorului şi a grefierului, cu citarea părţilor. Neprezentarea celor încunoştiinţaţi sau citati legalmente nu împiedica efectuarea cercetării. În toate cazurile, dacă inculpatul este arestat şi prezenta sa este necesară, el poate fi adus la cercetare sau reprezentat de aparatorul sau, sau de un membru major al familiei sale, ori de un imputernicit. Dacă pentru cunoasterea şi aprecierea faptelor, care urmeaza a se constata prin cercetarea la faţa locului, sînt necesare cunoştinţe speciale, se recurge la experti conform art. 164 şi urmatorii.

Procesul verbal incheiat cu ocazia cercetării, trebuie redactat lamurit şi amanuntit, astfel ca obiectele examinate, situaţiunea locului, starea corpului delictului, urmele şi indiciile aparente gasite, să fie redate cu preciziune, şi dacă este cu putinta, după dimensiuni. În acest scop se fac schite, desenuri, ori fotografii necesare care se alatura la procesul verbal. În procesul verbal se consemneaza şi declaratiunile persoanelor audiate. Cel ce face cercetarea poate opri pe oricine de a iesi din casa sau de a se departa dela locul unde ce face cercetarea, pînă la incheierea procesului verbal. Cei care contravin acestei dispozitii pot fi adusi şi ascultati. În caz de neurmare se poate emite contra lor mandat de aducere şi se pot detine pînă la terminarea cercetarilor. În nici un caz detinerea nu poate depăşi 24 ore.

Orice elemente rezultate fie din stari materiale, fie din împrejurări sau situaţiuni nematerializate, dacă sînt de natura a pune în lumina adevarul, constituesc indicii şi pot fi folosite de judecatori în formarea convingerii lor. Consecintele logice trase din stari sau împrejurări cunoscute dacă sînt de natura a conduce la aflarea adevarului, constituesc prezumtiuni şi pot fi de asemenea folosite de judecatori în formarea convingerii lor. Cartea II Primele cercetari, urmarirea şi instructia Titlul I Primele cercetari

Primele cercetari au de scop strangerea informatiunilor sau probelor necesare pentru punerea în miscare a actiunii penale. Ele constau în efectuarea oricăror investigatiuni menite a descoperi crimele, delictele şi contraventiunile, precum şi pe faptuitorii lor. Primele cercetari trebuiesc terminate îndată ce s'au strans informatiuni sau probe pentru atingerea scopului de mai sus.

Denunt se numeste incunostiintarea despre vreo calcare a legii penale. Denuntul trebuie să fie semnat de denuntator sau de un procurator special al său. Pentru denuntul verbal, procurorul, judecatorul de instructie sau ofiterii de politie judiciara, incheie proces verbal semnat de ei şi de denuntator, şi dacă acesta nu stie a subscrie se face menţiune despre aceasta. Dacă denuntatorul sau imputernicitul sau nu stiu sau nu voesc sa subscrie se face menţiune despre aceasta. Procura rămîne intotdeauna alaturata la actul de denuntare şi denuntatorul este în drept a scoate copie de pe actul sau de denuntare.

Plangerea se face de persoana care a suferit vatamare în urma unei infractiuni, personal sau prin procurator, şi care poate avea calitatea de parte civila. De asemenea pot face plangere sotul pentru sotie, ascendentul pentru descendentul minor, supus puterii sale, tutorul, curatorul, pentru tot ce se referă la tutela, afară de cazul cînd legea dispune altfel. Plangerile şi orice cerere scrisa adresata autorităţilor judiciare sau instanţelor penale, trebuiesc redactate în limba română. Ele trebuie să cuprindă numele şi pronumele, calitatea şi domiciliul petitionarului, obiectul cererii şi motivele pe care se intemeiaza. Cînd plangerea este adresata direct instanţei, ea trebuie să cuprindă şi descrierea faptului, indicarea autorului sau a persoanei responsabile, aratarea dovezilor, declaratia dacă se constitue sau nu parte civila şi domiciliul părţilor şi al martorilor. Dispozitiile referitoare la denunt se aplică şi plangerii.

Nu se pot ordona şi începe cercetari cu privire la infractiuni, cînd după lege este necesară o plangere prealabila, decat pe baza unei asemenea plangeri.

Orice autoritate, orice functionar sau ofiter public, care ar lua cunoştinţa de vreo crima sau delict, are indatorirea sa informeze îndată pe procurorul tribunalului în a cărui circumscriptie s'a comis crima sau delictul, sau pe procurorul de pe lîngă tribunalul, unde invinuitul s'ar putea afla, şi de a transmite acestui magistrat toate informaţiile, actele relative la faptul incriminat şi datele ce poseda. Totdeodata cînd este în exercitiul functiunii trebuie să ia măsuri ca sa nu dispara urmele infractiunii, pentru pastrarea corpurilor delicte şi a celorlalte obiecte probatorii.

Orice persoană care ar fi fost martora la savarsirea unui atentat, fie contra sigurantei publice, fie contra vietii sau proprietăţii unei persoane, sau are cunoştinţa despre atari fapte; este de asemenea obligata de a instiinta de îndată pe procuror sau pe oricare ofiter de politie judiciara.

Denunjurile prevăzute în cele doua articole precedente nu sînt supuse la niciun fel de formalitate.

Cercetarile pot fi pornite sau ordonate fie din oficiu, cînd nu este nevoie de o plangere prealabila, fie pe baza unui denunt sau a unei plangeri. Primele cercetari se fac de către funcţionarii politiei judiciare, în condiţiile şi după distinctiunile prevăzute mai jos, afară de cazurile cînd legea dispune altfel.

Procurorul de îndată ce afla ca s'a comis o crima sau un delict sau a primit o plangere sau un denunt despre aceasta, cerceteaza singur sau da ordin, dacă este cazul, ofiterilor de politie judiciara sa faca cercetari pentru descoperirea adevarului. El poate cere efectuarea intregei cercetari, sau numai a unor acte. El indrumeaza cercetarile, controlează mersul lor şi felul de a proceda al autorităţilor care cerceteaza. Procurorul poate ordona oricand terminarea primelor cercetari.

În caz de crime sau delicte grave, precum şi cînd faptuitorii nu sînt cunoscuti, procurorul poate trimete denunjurile şi plangerile primite deadreptul judecatorului de instructie spre a face primele cercetari. De asemenea el îi poate trimite actele de cercetare incheiate de alti ofiteri de politie judiciara, pentru continuarea cercetarilor. Dacă denunjurile sau plangerile primite sînt referitoare la infractiuni ce nu intră în competenţa instanţelor din circumscripţia sa, el trimite denuntul sau plangerea Ministerului, public competent, sau autorităţii administrative ori militare sau altor autorităţi competente.

În caz de crime sau delicte grave, procurorul tribunalului este obligat a incunostiinta de îndată pe procurorul general al Curtii de Apel respective.

Politia judiciara se exercită de către Ministerul public de pe lîngă tribunal, sub supravegherea procurorului general de pe lîngă Curtea de Apel, precum şi de toţi funcţionarii care după lege au calitatea de ofiteri de politie judiciara, în condiţiile prevăzute de acele legi.

Pe lîngă parchetul fiecarui tribunal funcţionează, numiti sau detasati, unul sau mai mulţi ofiteri de politie judiciara, după aprecierea Ministerului Justiţiei, de acord cu Ministerul Internelor, spre a efectua cercetarile ordonate de parchet, precum şi delegatiunile date de judecatorii de instructie. Cînd în organizarea politiei exista servicii speciale de politie judiciara, detasarile prevăzute mai sus se fac din personalul acelor servicii.

Judecatorii dela judecatorii exercita politia judiciara în circumscripţia lor în condiţiunile art. 223.

Ofiterul de politie judiciara urmareste descoperirea contraventiilor politienesti în circumscripţia sa în conformitate cu dispozitiile legii de faţa şi ale legilor speciale. El primeste rapoartele, denunjurile şi plangerile referitoare la contraventiile politienesti şi face cercetarile cuvenite, incheind procese verbale în conformitate cu dispozitiile art. 138 şi urmatorii şi inainteaza actele instanţei competente în cel mult trei zile. Ofiterul de politie judiciara, aflandu-se în urmarirea unui infractor, poate instrumenta în cazuri urgente şi în afară de circumscripţia sa, avizand despre aceasta parchetul sau organele politienesti superioare.

În comunele despartite în mai multe circumscriptii (sectoare), comisarul de politie indeplineste aceste functiuni în mod statornic în circumscripţia sa şi incidental, în toata intinderea comunei unde este stabilit, fără a distinge dacă contraventia s'a facut în sectorul sau ori în altul din aceeasi comuna. Circumscripţia nu margineste competenţa sa respectiva, ci indica numai circumscripţia în care este dator a-şi îndeplini functiunile în mod statornic şi regulat. Cînd vreunul din comisarii de politie ai aceleeasi comune se afla, pentru legitime motive, împiedicat de a functiona, comisarul circumscriptiei vecine este indatorat a-l suplini.

Ofiterul de politie judiciara primeste denunjurile şi plangerile referitoare la crimele şi delictele comise în circumscripţia unde îşi exercită functiunea. El incunostiinteaza de îndată pe procurorul tribunalului despre crimele şi delictele ce i s'au adus la cunoştinţa, procede la facerea cercetarilor şi ia măsuri pentru ca infractorii sa nu se ascunda sau sa dispara, precum şi pentru a pastra intacte toate urmelor infractiunii, corpurile delicte şi orice alte obiecte probatorii. El este de asemenea dator a primi denunjurile şi plangerile relative la crime sau delicte comise în afară de circumscripţia sa, şi a le trimete fără intarziere autorităţilor competente.

Contra invinuitilor fugiti sau disparuti, dacă faptul savarsit este din acelea care atrage detinerea preventiva, ofiterii de politie judiciara sînt obligati a lua imediat măsuri pentru urmarirea şi prinderea lor. În baza ordinului de urmărire adresat autorităţilor, invinuitul trebuie condus fără intarziere în faţa ofiterului de politie judiciara care a cerut urmarirea.

Ofiterul de politie judiciara este dator să se supuna neconditionat ordinelor parchetului în privinta cercetarilor. El le efectueaza instiintand parchetul despre masurile luate şi despre rezultatul lor.

Ofiterul de politie judiciara primind ordinul parchetului, culege toate informatiunile pentru descoperirea celor vinovati, se transporta de îndată la faţa locului, de este cazul, şi face toate cercetarile pentru constatarea crimelor şi delictelor. El asculta toate persoanele care au cunoştinţa despre fapt şi acelea dela care se poate astepta o deslusire asupra faptelor. El constata starea lucrurilor şi orice urme lasate de infractiune, aduna toate probele şi corpurile delicte, precum şi orice informatiuni referitoare la trecutul infractorului, conduita lui, raporturile cu victima şi atitudinea după comiterea infractiunii, incheind despre toate acestea procese verbale în conformitate cu art. 138 şi urmatorii. El constata pe cat posibil şi pagubele rezultate din comiterea infractiunii.

Cînd o lege speciala prevede pentru constatarea infracţiunilor şi pe ofiterul politiei generale, cercetarea se face de cel dintai sezisat, care anunta de îndată şi pe celalalt.

În caz de crime sau delicte, ofiterii de politie judiciara pot dispune retinerea invinuitilor pentru cercetari, numai în urmatoarele cazuri: 1. În caz de infractiuni flagrante, dacă identitatea infractorului prins nu se poate constata îndată sau chiar cînd fără aceasta din urma circumstanta pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de trei luni inchisoare; 2. Dacă invinuitul a fugit ori s'a ascuns, cu scopul de a se sustrage urmaririi şi nu s'a prezentat ulterior de buna voie autorităţii, de asemenea dacă a comis acte ori a facut pregatiri pentru fuga, precum şi cînd nu are locuinta statornica ori mijloace regulate de existenta sau este necunoscut şi nu-şi poate legitima identitatea; 3. Dacă exista probe ca invinuitul a incercat sau incearca sa castige pe unul dintre coautori, instigatori, complici, tainuitori, martori; experti, ori a incercat sau incearca a nimici, modifica ori ascunde urmele infractiunii; 4. Dacă invinuitul este strain şi exista temere fondata ca fiind în libertate nu se va prezenta în cazul cînd va fi din nou chemat; 5. Dacă invinuitul în cursul cercetarilor deschise în contra lui a comis o noua crima sau delict, ori dacă exista probe ca invinuitul a amenintat ca va aduce la indeplinire crima sau delictul incercat, ori va comite o noua crima sau delict; 6. Dacă invinuitul este cunoscut ca infractor din obiceiu sau recidivist; 7. În caz de crima, sau în caz de delict, cînd acesta se pedepseste de lege cu o pedeapsă mai mare de un an sau cînd a fost savarsit prin mijloace teroriste sau cu ferocitate. Retinerea pentru cercetari nu poate avea loc în cazul infracţiunilor de presa.

Retinerea pentru cercetari prevăzută în articolul precedent nu poate dura mai mult de 24 ore, sub sancţiunea pedepsei prevăzute de codul penal pentru delictul de arestare ilegala. În cauzele complicate dacă cercetarea necesita un timp mai indelungat, retinerea pentru cercetari nu se poate prelungi decat cu autorizatia judecatorului de instructie sau, în cazurile extrem de urgente, a judecatorului dela judecatorie. Retinerea astfel prelungita nu poate depăşi trei zile sub sancţiunea prevăzută mai sus. Motivele care au determinat prelungirea retinerii trebuiesc comunicate în scris celui retinut în prima zi a prelungirii. În procesul verbal de cercetare se face menţiune de ziua şi ora cînd a inceput retinerea pentru cercetari, de motivele care au determinat-o, precum şi de data şi ora liberarii dacă s'a facut mai înainte, de trimiterea la parchet. Dacă invinuitul retinut se găseşte în cazul art. 206, punctul 1 şi e necesară o autorizare de a proceda, ea se cere imediat, continuand provizoriu retinerea în condiţiunile de mai sus. În toate cazurile de retinere pentru cercetari, minorii se ţin separat de adulti, de asemenea femeile separat de barbati.

Ofiterul de politie judiciara poate efectua perchizitii corporale cu ocazia prinderii sau retinerii invinuitului. Perchizitia corporala asupra unei femei nu se poate face decat de o femeie, Perchizitia domiciliara nu se poate face decat cu autorizarea judecatorului de instructie, în conformitate cu dispozitiile art. 247. Cînd ar fi temeri ca pînă la primirea autorizatiei judecatorului de instructie s'ar putea nimici ori modifica urmele infractiunii, ea poate fi data de judecatorul dela judecatoria respectiva. Perchizitia în caz de urgenta se poate face fără autorizatie, cînd nu este opunere. Atît despre perchizitia corporala cat şi cea domiciliara se incheie proces verbal.

În caz de moarte violenta sau dacă cauza mortii este necunoscuta ori suspecta, ofiterul de politie judiciara este obligat a cere asistenţa medicului legist sau în lipsa acestuia a unui medic oficial, care face raport asupra cauzelor mortii şi despre starea cadavrului. În caz de ranire, lovire, avort, viol sau alta infractiune în care este nevoie de constatari medicale, ofiterul de politie judiciara poate cere concursul medicilor mai sus aratati pentru examinarea victimelor.

Ofiterul de politie judiciara ridica spre pastrare armele şi orice alt lucru ce pare ca a servit sau a fost destinat la comiterea crimei ori delictului sau care este un produs al infractiunii, precum şi orice ar putea servi la descoperirea adevarului; el cere invinuitului sa dea explicatiuni asupra acestor lucruri.

Cînd sînt banueli ca la domiciliul inculpatului ar fi acte sau obiecte care ar servi c'a probe; ofiterul de politie judiciara va cere de îndată autorizatia prescrisa de art. 208 şi le ridica incheind proces verbal.

Obiectele luate de ofiterul de politie judiciara trebuiesc, după natura lor, impachetate sau închise, şi în totdeauna etichetate şi sigilate cu sigiliul oficiului sau. Dacă ar fi oarecare obiecte pe care nu se pot scrie, ofiterul de politie judiciara trebuie să le aseze, pe cat posibil, fie în saci, fie în vase, care se sigileaza. Probele se iau în dublu, cînd aceasta e posibil.

Operaţiile prescrise prin articolele de mai sus se fac în prezenta invinuitului, dacă, este arestat, sau, dacă el insusi nu asista, în prezenta unui imputernicit al său. Obiectele i se prezinta, spre a le recunoaste şi a le insemna şi la caz de nestiinta sau refuz din parte-i, se face menţiune de aceasta în procesul verbal.

Invinuitul trebuie să fie intrebat asupra numelui, etatii, religiunii, locului nasterii, locuinţei, cetateniei, ocupatiunii, stării civile, averii, situaţiunii militare şi dacă a mai fost pedepsit, unde, cînd şi pentru

1. ce) După stabilirea identităţii i se pune în vedere interactiunea de care este invinuit şi trebuie intrebat ce are de spus în apararea
2. sa) În răspuns se trec şi imprejurarile ce îi sînt favorabile.

Nu se pot intrebuinta faţă de persoanele cercetate, violenta, promisiuni, indemnuri, amenintari ori alte mijloace de constrangere, în scop de a obtine marturisiri. De asemenea este oprit de a determina pe un banuit sa savarseasca sau sa termine o faptă penala în scopul de a obtine indicii sau probe. Invinuitul nu poate fi obligat sa răspundă despre împrejurări asupra cărora trebuie să pastreze secretul impus de situaţiunea sa de functionar, afara numai dacă s'a obţinut incuviintarea autorităţii respective. Acela care calca dispozitiile de mai sus, este pedepsit disciplinar, fără prejudiciul sanctiunii penale.

Ofiterul de politie judiciara, care face primele cercetari are în exercitiul functiunii sale, dreptul de a cere direct ajutorul puterii publice.

Procesele verbale privitoare la constatarea crimelor şi delictelor, în conformitate cu dispozitiile de mai sus, trebuiesc de îndată inaintate parchetului tribunalului respectiv, împreună cu cei retinuti, precum şi toate corpurile delicte.

Infractiune flagranta este aceea descoperita în momentul comiterii sau imediat după comitere. Este de asemenea socotita infractiune flagranta şi aceea ai carei faptuitori sînt urmariti, imediat după savarsire, de partea vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public, ori au fost surprinsi cu efecte, arme, instrumente, hartii sau alte obiecte de natura a-i presupune autori sau complici, aproape de locul şi de timpul comiterii infractiunii. Infractiunea continua, se considera flagranta, pînă la încetarea actiunii delictoase. În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul sa prinda pe faptuitor şi sa-l conduca inaintea autorităţilor.

În toate cazurile de crima sau delict flagrant, ofiterul de politie judiciara este obligat sa inceapa de îndată cercetari şi sa instiinteze pe procurorul tribunalului, care poate cere judecatorului de instructie să se transporte fără intarziere la faţa locului pentru constatarea şi instruirea infractiunii.

În toate cazurile flagrante de crima sau de delict, ofiterul de politie judiciara are dreptul sa faca perchizitii domiciliare şi să efectueze cercetarile. Procesele verbale de constatarea infractiunii se inainteaza Ministerului public, în cel mult trei zile dela comiterea infractiunii, împreună cu corpurile delicte şi cu cei retinuti pentru cercetare. În cazurile prevăzute de art. 226, procurorul trebuie să se conforme dispoziţiilor din acel articol. În materie de contraventii flagrante şi pedepsite de lege, numai cu amendă, ofiterul de politie odata cu constatarea faptului încasează dela contravenient amenda, dacă acesta declara ca îşi recunoaste vinovatia şi voeste a nu mai fi supus judecatii, declaratie care se consemneaza în procesul verbal. În acest caz amenda este minimum prevăzut de lege. Contravenientului i se elibereaza dovada dintr'un carnet special cu cotor.

Procedura prevăzută pentru crimele şi delictele flagrante nu se aplică minorilor.

În cazurile prevăzute de art.194, judecatorul de instructie procede la facerea cercetarilor, conformandu-se dispoziţiilor referitoare la cercetarile efectuate de ofiterii de politie judiciara. După terminarea cercetarilor, actele dresate sînt inaintate Ministerului public care procede conform dispoziţiilor cuprinse în Cartea II, Titlul II.

Judecatorul dela judecatorie exercita în comunele rurale din circumscripţia sa politia judiciara, putand cere concursul celorlalţi ofiteri ai politiei judiciare pentru aceasta. Pentru infractiunile de competenţa sa, judecatorul nu poate face cercetari, el poate însă ordona ofiterilor de politie judiciara din circumscriptie sa faca aceste cercetari. Pentru infractiunile ce nu sînt supuse jurisdictiei sale, şi în cazul cînd alte organe de cercetare n'au intervenit, el are dreptul, fie din oficiu, fie după sezisarea facuta de cel vatamat, sa faca numele cercetari şi sa ia măsuri de descoperire şi prinderea autorilor. Procurorul nu poate insarcina pe judecatorii dela judecatorii cu facerea primelor cercetari. Titlul II Urmarirea

Ministerul public de pe lîngă tribunale, după primirea actelor privitoare la primele cercetari, procedeaza în modul următor: 1. Dacă faptul constitue crima, trimite cauza judecatorului de instructie, cu concluzii de a instrui; 2. Dacă faptul este un delict de natura complicata, trimite cauza judecatorului de instructie pentru instruire, iar în caz contrar direct instanţei competente, pentru judecare; 3. Dacă faptul este contraventie, trimite cauza în judecata instanţei competente; 4. Dacă faptul nu se dovedeste ori nu intruneste elementele unei infractiuni, sau actiunea penala este stinsa, Ministerul public claseaza motivat cauza. Plangerea, însoţită de constituire de parte civila, nu obliga pe Ministerul public sa puna în miscare actiunea penala. Dacă cercetarea a fost pornita în urma unei plangeri, Ministerul public este obligat a comunică în termen de opt zile dela clasare, rezolutiunea sa părţii care a facut plangerea; 5. În cazul cînd actiunea penala nu poate fi pusa în miscare decat în urma indeplinirii unor formalitati prealabile, Ministerul public nu poate deschide actiunea penala decat după indeplinirea acelor formalitati. Dacă invinuitul se bucura de o imunitate de ordin constituţional sau decurgînd din conventii internationale şi dacă în aceasta privinta exista vreo indoiala, Ministerul public nu poate începe urmarirea decat după indicatiile scrise ale ministrului justiţiei, iar urmarirea inceputa se suspenda; 6. Dacă faptul, fie din cauza locului unde a fost comis, fie din cauza naturii sale sau a calităţii invinuitului, este de competenţa altei instante decat a aceleia din circumscripţia sa, el trimite cauza Ministerului public de pe lîngă instanţa respectiva.

În toate cazurile de urmărire, Ministerul public este dator ca în rechizitiile sale sa precizeze faptul urmarit şi numele persoanelor pe care le socoteste vinovate, sa arate calificarea juridica a faptului şi textele de lege pe care se intemeiaza urmarirea, indicand şi martorii ce urmeaza a fi audiati, cînd cauza este trimisa instanţei de judecată. În caz de trimitere la judecatorul de instructie, Ministerul public este obligat a pune concluzii şi în privinta persoanelor a caror arestare o crede necesară.

În caz de delicte flagrante, pedepsite cu inchisoare corectionala pînă la maximum 3 ani, savarsite în oraşele de reşedinţa sau în imediata lor apropiere, ori în balciuri, porturi, gari, trenuri şi în general în orice vehicule de transport în comun de persoane sau marfuri, Ministerul public poate trimite de îndată cauza instanţei competente din orasul de reşedinţa. Aceeasi procedura se va urma de Ministerul public şi pentru delictele comise în timpul cînd infractorul era arestat, detinut sau se afla în executarea unei măsuri de siguranţă. În cazurile de mai sus, Ministerul public poate reface şi completa cercetarile, efectuand orice act de instructie ar crede, poate emite contra inculpatului un mandat de arestare, în condiţiile art. 206 şi în forma prevăzută de art. 256. Copie de pe acest mandat de arestare se inmaneaza prevenitului care are drept a fi asistat de un aparator în condiţiunile art. 77. Dispozitiile de mai sus nu se aplică delictelor comise de minori, delictelor politice şi de presa, celor a caror procedura este reglementata prin legi speciale, precum şi delictelor prevăzute de art. 470, 471, 472, 476, 478, 510, punctul 2, 511 şi 512 din codul penal sau celor pedepsite numai cu amendă.

În materie de delicte şi contraventii de competenţa judecatoriei, partea vatamata are dreptul, prin plangere directa, independent de constituirea de parte civila, sa puna în miscare actiunea penala şi sa o exercite în faţa acelei instante.

În materie de delicte de competenţa tribunalului, partea vatamata poate să puna în miscare actiunea penala, prin plangere directa în faţa instanţelor de judecată, dacă se constitue parte civila şi numai după ce plangerea adresata Ministerului public a fost clasata şi a primit instiintarea acestuia conform art. 224, punctul 4. Partea vatamata care a facut plangere în condiţiile de mai sus, nu se mai poate adresa pentru acelasi fapt şi judecatorului de instructie. Dacă în urma plangerii directe, introdusa în condiţiile de mai sus, inculpatul a fost achitat, reclamantul poate fi condamnat la daune către inculpat, care vor fi egale cu dela 5 pînă la 10 ori valoarea cheltuielilor facute de acesta cu ocazia procesului, fără prejudiciul pedepselor penale, dacă faptul constitue o infractiune.

În materie de crima, plangerea părţii vatamate cu constituire ca parte civila, adresata judecatorului de instructie, pune în miscare actiunea penala.

Asociaţiile constituite în formele legale pentru proteguirea intereselor membrilor lor, pot pune în miscare actiunea penala, prin plangere, potrivit dispoziţiilor art. 227 şi urmatorii, pentru infractiunile care ar aduce atingere scopului general urmarit sau intereselor membrilor lor. Asociaţiile, constituite în vederea combaterii unor anumite infractiuni, conform legii pentru persoanele juridice şi al caror statut prevede în mod expres aceasta, pot pune în miscare actiunea penala pentru acele acte şi pot pune concluzii pentru aplicarea pedepsei. Ele nu au însă dreptul de a se constitui parte civila.

Actiunea penala poate fi pusa în miscare şi sustinuta în faţa instanţelor de administraţiile Statului, în condiţiile prevăzute de legile speciale pentru delictele comise în dauna acelor administratiuni.

În materie de contraventii, actiunea penala poate fi pusa în miscare şi prin trimiterea actelor direct instanţei de către ofiterii de politie judiciara, conform art. 199. Titlul III Instructia

Instructia are de scop descoperirea şi constatarea probelor şi indiciilor pe baza cărora se poate decide dacă este cazul ca inculpatul să fie trimis în judecata. Instructia se face de judecatorul de instructie, afară de cazurile cînd legea dispune altfel.

Judecatorul de instructie poate fi sezisat, conform art. 224 şi 229, precum şi prin trimitere dela alte autorităţi sau instante. El se poate sezisa şi din oficiu, în caz de crima sau delict flagrant.

Instructia se face în urmatoarele cazuri: 1. În toate cazurile de crima; 2. Pentru delicte, cînd Ministerul public găseşte ca este necesară.

Judecatorul de instructie, în caz de plangere, conform art. 229, comunică procurorului plangerea, înainte de a proceda la orice acte de instructie, pentru ca acesta să poată face rechizitiile ce va socoti. Oricare ar fi aceste rechizitii, judecatorul de instructie este tinut sa proceada la instruirea cauzei. Pînă la terminarea definitivă a instructiei, partea vatamata nu poate investi direct instanţa de judecată pentru acelaşi fapt, iar dacă s'a obţinut vreo hotărîre prin calcarea acestei dispozitii, ea este nula.

Afara de cazuri excepţionale, în cauze complicate şi numai cu incuviintarea expresa a Camerei de scuzare, instructia unei cauze nu poate dura mai mult de 40 zile.

Instructia se face numai pentru fapta aratata în rechizitor sau plangere şi numai contra persoanei invinuite de acea fapta. Dacă în cursul instructiei se iveste necesitatea extinderii cercetarilor asupra unui alt fapt sau contra altor persoane, judecatorul de instructie comunică actele procurorului, care în termen de cel mult 5 zile îi transmite concluziile sale, fără ca prin aceasta judecatorul să fie împiedicat de a îndeplini orice acte de instructie ce nu sufera amanare.

Judecatorul de instructie este intotdeauna asistat de grefier. Procurorul este în drept sa ia cunoştinţa în orice stadiu despre lucrarile efectuate de judecatorul de instructie, cu indatorirea de a restitui actele în cel mult 24 ore. Aparatorul inculpatului nu poate asista la actele de instructie, afară de cazurile prevăzute de lege; poate însă în tot cursul instructiei să prezinte judecatorului cereri sau memorii. Partea vatamata poate de asemenea prezenta în cursul instructiei cereri şi memorii.

Judecatorul de instructie este dator sa citeze persoanele aratate prin denunt sau plangere, precum şi pe acele propuse de părţi, sau orice altă persoană pe care crede necesar a o asculta. Judecatorul îşi indreapta cercetarile în toate directiile rezultand din actele primelor cercetari şi din aratarile părţii vatamate şi ale invinuitului, aduna toate elementele necesare instructiunii, fie în favoarea, fie în defavoarea invinuitului, precum şi orice informatiuni de natura a caracteriza personalitatea infractorului. Judecatorul intrebuinteaza toate mijloacele de investigatie puse de stiinta în serviciul justiţiei atît în privinta faptului penal cat şi a daunelor cauzate prin infractiune. Probele de vinovatie trebuiesc stranse chiar dacă invinuitul recunoaste faptul.

Judecatorul de instructie la primul interogatoriu cauta sa stabileasca identitatea invinuitului, punandu-i intrebarile prevăzute de art. 214. După aceasta îi pune în vedere invinovatirea ce i se aduce, cerandu-i sa arate ce are de zis în aceasta privinta, ţinînd seama de dispozitiunile art. 79, punctul 1.

Cînd procurorul a cerut arestarea şi judecatorul de instructie, după luarea interogatorului, găseşte că nu este cazul ca inculpatul să fie detinut preventiv, da o ordonanţa de lasare în libertate, instiintand pe procuror. Aceasta ordonanţa poate zi atacata de procuror cu opozitie în aceeasi zi la tribunalul respectiv. Judecatorul de instructie este dator sa puna în vedere inculpatului să se prezinte necitat la judecarea opozitiei declarata de procuror, incheind un proces verbal. Pînă la rezolvirea opozitiei, prevenitul rămîne liber.

Dispozitiile referitoare la martori, cuprinse în art. 145, se aplică şi martorilor ascultati în cursul instructiei. În cursul instructiei, martorii nu depun juramant, afară de urmatoarele cazuri: 1. Dacă martorul sufera de o boala care îi pune vieata în primejdie; 2. Dacă este o puternica prezumtie ca martorul nu s'ar putea infatisa la ziua judecatii; 3. Dacă una din părţi cere luarea juramantului, invocand motive serioase. În procesul verbal se face menţiune despre cauza care a determinat luarea juramantului. Martorii se citeaza pe cale administrativa, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 82.

Procurorul şi partea civila nu pot asista la luarea interogatoriului şi la audierea martorilor.

Oridecateori judecatorul de instructie găseşte necesar sa faca cercetari la faţa locului, trebuie să se conforme dispoziţiilor cuprinse în art. 181 şi urmatorii. Judecatorul poate, în caz de împiedicare, sa delege un ofiter de politie judiciara cu facerea cercetării locale.

Perchizitiile domiciliare nu se pot face decat de judecatorul de instructie sau în prezenta sa, conform dispozitiunilor art. 208. Cu toate acestea perchizitiile se pot face de un ofiter de politie judiciara, delegat de judecatorul de instructie, în caz de urgenta şi cînd este împiedicat de a proceda el insusi. Perchizitionarea corporala se face în conformitate cu dispozitiile art. 208.

Dacă inculpatul este detinut, orice perchizitie la locuinta să se face în prezenta lui sau a unui imputernicit, şi dacă nu este posibil, în prezenta unui membru al familiei. Cînd perchizitia se face de un ofiter de politie judiciara, care nu este magistrat, asistenţa a doi martori este obligatorie. Dacă inculpatul este liber, el este chemat sa asiste la perchizitie, fără incunostiintare prealabila.

Dacă perchizitiile se fac în altă parte decat la locuinta inculpatului, acesta poate asista cu invoirea judecatorului de instructie. Persoana la care se face perchizitia este chemata sa asiste, fără incunostintare prealabila. Dacă aceasta persoana lipseste sau este împiedicată, poate fi reprezentata.

În afară de crima sau delict flagrant, nicio perchizitie nu se poate face dela ora 20 pînă la ora 6, în interiorul unei case, contra vointei aceluia ce o locueste, decat de judecatorul de instructie în persoana. Perchizitia inceputa ziua se poate continua şi în timpul noptii. Perchizitiile se pot efectua în timpul noptii în hoteluri, hanuri, carciumi şi în genere, localuri deschise publicului, chiar în orele cînd vor fi închise.

Dacă este locul a se ridica acte scrise, judecatorul sau ofiterul de politie judiciara, delegat conform legii, numai el singur are dreptul sa ia cunoştinţa de conţinutul actelor înainte de ridicarea lor.