CODUL FAMILIEI nr. 0/1956

În România statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei. Statul apara interesele mamei şi copilului şi manifesta deosebită grija pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii. Familia are la baza căsătoria liber consimţită între soţi. În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale. Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor.

Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Titlul I Căsătoria

Numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă*1) da naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în prezentul cod. ------------------ *1) Primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă (art. 44 lit. t) din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administraţiei publice locale (republicată în

1. m) Of. nr. 79 din 18 aprilie 1996)

Vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani. Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul. Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti. ----------- Art. 4 a fost modificat de pct. 1 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007.

Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.

Este oprită căsătoria între rudele în linie dreapta, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv. Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi încuviinţată de Comitetul executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti sau al judeţului*2) în cuprinsul căruia cel care cere aceasta încuviinţare îşi are domiciliul. ------------------------ *2) Consilii locale, Consiliul municipiului Bucureşti, consilii judeţene şi primari potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991.

Este oprită căsătoria:

1. a) între cel care infiaza sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel înfiat ori descendenţii acestuia, de alta;
2. b) între copiii celui care infiaza, de o parte, şi cel înfiat sau copiii acestuia, de alta;
3. c) între cei înfiaţi de aceeaşi persoana. Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b) şi
4. c) de mai sus poate fi încuviinţată potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2.

În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minora ce se afla sub tutela sa.

Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cat timp nu are discernamantul faptelor sale.

Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declara ca şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi.

Căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă al Consiliului popular al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti*1), în cuprinsul căruia se afla domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. ------------------------ *1) vezi nota de la articolul 3

Cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declaraţia de căsătorie le serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria. Dacă unul dintre viitorii soţi nu se afla în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declaraţia de căsătorie în localitatea unde se afla, la serviciul de stare civilă, care o va transmite, din oficiu şi fără întârziere, serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.

În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arata că nu exista nici o piedica legală la căsătorie. Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.

În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, intrun loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria. Extrasul din declaraţia de căsătorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea ca orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării. ----------- Art. 13^1 a fost introdus de pct. 1 al art. I din LEGEA nr. 23 din 26 ianuarie 1999, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 35 din 28 ianuarie 1999.

Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă exista o piedica legală ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite. Opunerea la căsătorie se va face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază.

Delegatul de stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are, găseşte ca cerinţele legii nu sunt îndeplinite.

Căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru asi da consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă. ----------- Alin. 1 al art. 16 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 23 din 26 ianuarie 1999, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 35 din 28 ianuarie 1999. Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare civilă*1) va putea încheia căsătoria şi în afară sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea condiţiilor prevăzute în alin. 1. ------------------------ *1) vezi nota de la articolul 3

Ofiţerul de stare civilă, luând consimţământul viitorilor soţi, va întocmi, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă. ----------- Art. 17 a fost modificat de pct. 3 al art. I din LEGEA nr. 23 din 26 ianuarie 1999, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 35 din 28 ianuarie 1999.

Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.

Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 13^1 şi 16. ----------- Art. 19 a fost modificat de pct. 4 al art. I din LEGEA nr. 23 din 26 ianuarie 1999, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 35 din 28 ianuarie 1999.

Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarata nulă dacă, între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă sotia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinata.

Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizica a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenta. Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.

În cazul în care soţul unei persoane declarate moarta s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea noua rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Soţul care a fost de buna-credinţa la încheierea căsătoriei, declarata nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.

În cazul prevăzut în art. 23 alin. 1 cererea de întreţinere a soţului de buna-credinţa şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ. Tot astfel, în cazul prevăzut în art. 23 alin. 2 se vor aplica, prin asemănare, dispoziţiile prevăzute la divorţ, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.

Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie.

Sotii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria.

La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă*1), numele pe care s-au învoit sa-l poarte în căsătorie. Sotii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, sa ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite. ------------------------ *1) vezi nota de la articolul 3

Sotii sunt obligaţi sa poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat. Dacă sotii s-au învoit sa poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispoziţiilor art. 27 din codul de faţa, fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ.

Sotii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile casniciei.

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:

1. a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
2. b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunatorul a prevăzut ca ele vor fi comune;
3. e) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;
4. d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
5. e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
6. f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare.

Sotii răspund cu bunurile comune pentru:

1. a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
2. b) obligaţiile ce au contractat împreună;
3. c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale casniciei;
4. d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.

Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul sau personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale. În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii.

Creditorii vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune.

Sotii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit ca are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul celuilalt soţ.

La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă sotii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii. Bunurile neimpartite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.

Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface prin divorţ. Divorţul poate avea loc: a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi**); b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; c) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. ----------------- *1) Art. 37 alin. 2 a fost modificat prin Legea nr. 59/1993 (M. Of. nr 177 din 26 iulie 1993) Alin. 2 al art. 37 a fost modificat de pct. 1 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010. **) NOTA C.T.C.E. S.A. Piatra-Neamţ: Art. XXIII din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010 prevede: "Art. XXIII

Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie*). Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie*). Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ*). La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor. ----------------- Art. 38 a fost modificat de pct. 2 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010. **) NOTA C.T.C.E. S.A. Piatra-Neamţ: Art. XXIII din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010 prevede: "Art. XXIII

Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii. Dispoziţiile art. 38 alin. 2 rămân aplicabile. ----------------- Art. 38^1 a fost introdus de pct. 3 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ. La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor. Dispoziţiile art. 40 alin. 1 se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 38. Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti. ----------------- Art. 38^2 a fost introdus de pct. 3 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie. În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie. ----------------- Art. 38^3 a fost introdus de pct. 3 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 38^1, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ. Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege. Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente. ----------------- Art. 38^4 a fost introdus de pct. 3 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă. În cazul prevăzut la art. 38^1, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ. Faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ sau, după caz, despre certificatul de divorţ pe marginea actului de căsătorie ori de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale. ----------------- Art. 39 a fost modificat de pct. 4 al art. II din LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010.

La desfacerea căsătoriei prin divorţ, sotii se pot invoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, sa poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. Instanţa judecătorească va lua act de aceasta învoiala prin hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi. Dacă nu a intervenit o învoiala sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie.

Până la desfacerea căsătoriei în condiţiile prevăzute de art. 39, sotii îşi datorează întreţinere. Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se afla în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria. Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. 2 poate fi stabilită până la o treime din venitul net din munca al soţului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plati. Aceasta întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net din munca al soţului obligat la plata. Când divorţul este pronunţat numai din vina unuia dintre soţi, acesta nu va beneficia de prevederile alin. 2 şi 3 decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. În toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin recasatorirea soţului îndreptăţit sa o primească.

Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelara şi, ţinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei. Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude ori unor alte persoane, cu consimţământul acestora, sau unor instituţii de ocrotire. Totodată, instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătura şi pregătire profesională a copiilor. Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătura şi pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească.

Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercita cu privire la aceasta drepturile părinteşti. Când copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire socială căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana copilului. Dispoziţiile art. 108 se aplică prin asemănare. Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de patrusprezece ani, a autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divortati şi copii. Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. 1 şi 2 se va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii. Titlul II Rudenia

Rudenia este legătura bazată pe descendenta unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz rudenia este în linie dreapta, iar în al doilea în linie colaterală. Rudenia în linie dreapta poate fi ascendenta sau descendenta.

Gradul de rudenie se stabileşte astfel:

1. a) în linie dreapta, după numărul naşterilor; astfel, fiul şi tatăl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al doilea;
2. b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcand de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă ruda; astfel fraţii sunt rude în gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul al treilea, verii primari în gradul al patrulea.

Filiaţia faţă de mama rezultă din faptul naşterii. Ea se dovedeşte prin certificatul constatator al naşterii.

Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama poate recunoaşte pe copil. Recunoaşterea se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament. Recunoaşterea, chiar făcuta prin testament, nu se poate revoca. Articolul 49. Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.

În cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mama nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii, ori în cazul în care se contesta realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, dovada filiaţiei faţă de mama se poate face în faţa instanţei judecătoreşti prin orice mijloc de proba.

Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat. De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul sau de naştere.

Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mama aparţine numai copilului; ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdicţie. Dreptul de a porni acţiunea pentru a stabili filiaţia faţă de mama nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta. Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mama poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame. Acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tata pe soţul mamei. Copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tata pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua căsătorie. Dispoziţiile art. 51. sunt aplicabile şi situaţiilor prevăzute în prezentul articol.

Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori. Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale. Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui. Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore. Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea. ----------- Art. 54 a fost modificat de pct. 2 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007. Articolul 55*) Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său. Reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii. ----------- Art. 55 a fost modificat de pct. 3 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007. ----------- *) NOTA C.T.C.E. S.A. Piatra-Neamţ: Conform art. II din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007, dispoziţiile prezentei legi privind acţiunea în tăgăduirea paternităţii, precum şi acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată. Prin DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE nr. 755 din 24 iunie 2008, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 537 din 16 iulie 2008 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei constatându-se că sintagma "dispoziţiile prezentei legi privind acţiunea în tăgăduirea paternităţii, [...], sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată" este neconstituţională. Conform art. 147 din CONSTITUŢIA ROMÂNIEI republicată în MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Prin urmare, în intervalul 16 iulie 2008-30 august 2008, dispoziţiile invocate au fost suspendate de drept, încetându-şi efectele juridice, incepând cu data de 31 august 2008, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.

Filiaţia faţă de tata se stabileşte, în afară de cazurile prevăzute în art. 53, prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească.

Copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl sau; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti. Recunoaşterea se face prin declaraţie făcuta la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea naşterii, fie după această dată; recunoaşterea poate fi făcuta şi prin înscris autentic sau prin testament. Recunoaşterea, chiar făcuta prin testament, nu se poate revoca.

Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată. Dacă recunoaşterea este contestată de mama, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.

Acţiunea în stabilirea paternităţii din afară căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele sau de către mama, chiar dacă este minora, ori de reprezentantul lui legal. Dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta. Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tata. Articolul 60*) Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului. ----------- Alin. 1 al art. 60 a fost modificat de pct. 4 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007. Dacă, în cazul prevăzut în art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afară căsătoriei va curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă. În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tata ori dacă acesta din urma a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. Acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia. ----------- Alin. 4 al art. 60 a fost introdus de pct. 5 al art. I din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007. ----------- *) NOTA C.T.C.E. S.A. Piatra-Neamţ: Conform art. II din LEGEA nr. 288 din 29 octombrie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 749 din 5 noiembrie 2007, dispoziţiile prezentei legi privind acţiunea în tăgăduirea paternităţii, precum şi acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată. A se vedea Nota de la art. 55.

Timpul cuprins între a trei sute şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socoteşte de la zi la zi.

Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor. Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

Copilul din afară căsătoriei a cărui filiatie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.

Copilul din afară căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită. În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului sa poarte numele acestuia din urma. În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se aplică dispoziţiile art. 62 alin. 2.

Dacă filiaţia copilului din afară căsătoriei este stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea lui, precum şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătura şi pregătire profesională, se vor hotărî potrivit dispoziţiilor art. 42-44 inclusiv, care se aplică prin asemănare.

Obligaţia de întreţinere exista între soţ şi sotie, părinţi şi copii, cel care infiaza şi înfiat, bunici şi nepoţi, strabunici şi stranepoti, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege. Are drept la întreţinere numai acela care se afla în nevoie, neavând putinţa unui câştig din munca, din cauza incapacităţii de a munci. Descendentul, cat timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se afla.

Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat sa continue a da întreţinere copilului, cat timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie. Copilul va putea fi obligat sa dea întreţinere celui care l-a întreţinut timp de zece ani, astfel cum se arata în alineatul precedent.

Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:

1. a) sotii îşi datorează întreţinerea înaintea celorlalţi obligaţi;
2. b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar, dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
3. c) cel care infiaza este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;
4. d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.

În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute în art. 89 sunt obligate sa întreţină aceeaşi persoana, ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele ce au. Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenta, sa pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.

În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui ce o cere, instanţa judecătorească va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere sa o completeze, în ordinea stabilită de art. 89.

Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinerea tuturor celor care sunt în drept sa i-o ceara, instanţa judecătorească, ţinând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite sa o ceara. În acest caz instanţa va hotărî, totodată, modul în care se va împărţi întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.

Obligaţia de întreţinere se executa în natura sau prin plata unei pensii în bani. Instanţa judecătorească va stabili felul şi modalităţile executării, ţinând seama de împrejurări.

Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plati. Instanţa judecătorească va putea mari sau micşora obligaţia de întreţinere sau a hotărî, încetarea ei, după cum se schimba mijloacele celui care da întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte. Când întreţinerea este datorată de părinte sau de cel care infiaza, ea se stabileşte până la o pătrime din câştigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.

Obligaţia de întreţinere se stinge, în afară de cazul prevăzut în art. 96., prin moartea debitorului sau a celui îndreptăţit la pensia de întreţinere.

Moştenitorul persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinerea fără a avea obligaţia legală este ţinut, în măsura valorii bunurilor moştenite, sa continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cat timp cel întreţinut este minor. În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite. Titlul III*1) --------------------- *1) Potrivit art 14 din Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei (republicată în

1. m) Of. nr. 159 din 24 iulie 1995), dispoziţiile prevăzute în capitolul III din Codul familiei se modifica în mod corespunzător prevederilor din această lege. Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane

Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afară căsătoriei ori înfiaţi. Ei exercita drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor.

Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord. Dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau, din orice împrejurare, se afla în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte exercita singur drepturile părinteşti.

De câte ori se iveşte neînţelegere între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor părinteşti, autoritatea tutelara, după ce asculta pe părinţi, hotărăşte, potrivit cu interesul copilului.

Copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelara, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani, va decide, ţinând seama de interesele copilului.

Părinţii sunt datori sa îngrijească de copil. Ei sunt obligaţi sa crească copilul, ingrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizica, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.

Autoritatea tutelara*2) poate da încuviinţare copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de patrusprezece ani, să-şi schimbe felul invataturii ori pregătirii profesionale stabilită de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea invataturii ori pregătirii profesionale. -------------------------- *2) A se vedea nota de la art. 78 alin. 3.

Părinţii au dreptul sa ceara înapoierea copilului de la orice persoană care îl tine fără drept. Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat dacă a împlinit vârsta de zece ani.

Abrogat.*3) ------------------ *3) Art. 104 a fost abrogat prin Legea nr. 3/1970, publicată în

1. b) Of. nr. 28 din 28 martie 1970.

Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de patrusprezece ani. După împlinirea vârstei de patrusprezece ani minorul exercita singur drepturile şi îşi executa tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-l apara împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea. Dispoziţiile secţiunii a II-a din prezentul capitol vor fi aplicabile prin asemănare. Cu toate acestea nu se va întocmi inventarul prevăzut în art. 126, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.

Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.

Copilul minor este întreţinut de părinţii săi. Dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia să asigure condiţiile necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională. În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere datorată de părinţi minorului, felul şi modalităţile executării precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi, se vor stabili de instanţa judecătorească cu ascultarea autorităţii tutelare.

Autoritatea tutelara este obligată sa exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului. Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt ingrijiti în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizica, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională, în conformitate cu ţelurile statului, pentru o activitate folositoare colectivităţii; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.

Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizica a copilului este primejduita prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţa grava în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti. Citarea părinţilor şi a autorităţii tutelare este obligatorie.

Decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte pe părinte de îndatorirea de a da întreţinere copilului.

Autoritatea tutelara va îngădui părintelui decăzut din drepturile părinteşti sa păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă, prin asemenea legături, creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie.

Instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părinteşti exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încât, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în primejdie.

În cazul în care ambii părinţi fiind morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi precum, şi în cazul prevăzut de art. 85, copilul va fi pus sub tutela.

Tutela se exercită numai în interesul minorului.

Au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data când se afla de existenta unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute în art. 113, sa înştiinţeze autoritatea tutelara:

1. a) persoanele apropiate minorului precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
2. b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
3. c) instanţele judecătoreşti, procuratura şi poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
4. d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

Numirea tutorelui se face de autoritatea tutelara, din oficiu sau la încunoştiinţarea acesteia, de către cei arătaţi în art. 115.

Nu poate fi tutore:

1. a) minorul sau cel pus sub interdicţie;
2. b) cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
3. c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
4. d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat;
5. e) cel care, exercitând o alta tutela, a fost îndepărtat din aceasta;
6. f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei. Când vreuna din împrejurările arătate în prezentul articol se iveşte în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.

Cel numit tutore nu poate refuza aceasta sarcina. Cu toate acestea poate refuza sarcina tutelei:

1. a) cel care are vârsta de şaizeci de ani împliniţi;
2. b) femeia însărcinata sau mama unui copil mai mic de opt ani;
3. c) cel care creşte sau educa doi sau mai mulţi copii;
4. d) cel care exercită a alta tutela sau o curatela;
5. e) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a departarii domiciliului de locul unde se afla bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea sa îndeplinească aceasta sarcina. Dacă vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se iveşte în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.

Autoritatea tutelara va comunică în scris tutorelui numirea sa şi va afişa decizia de numire la consiliul popular de la domiciliul minorului. Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării. Între timp autoritatea tutelara poate lua măsurile provizorii cerute de interesele minorului.

Tutorele care, fiind în exerciţiul atribuţiilor sale, a cerut înlocuirea este obligat să-şi exercite aceste atribuţii până la rezolvarea cererii sale de înlocuire.

Tutela este o sarcina gratuita. Cu toate acestea, autoritatea tutelara, ţinând seama de muncă depusa în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, va putea acorda acestuia din urma o remuneraţie, care nu va depăşi zece la suta din veniturile bunurilor minorului. Autoritatea tutelara, potrivit împrejurărilor, va putea modifica sau suprima aceasta remuneraţie.

Minorul pus sub tutela locuieşte la tutore. Numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare minorul poate avea o alta locuinţa.

Tutorele are obligaţia de a îngriji de minor. El este obligat sa crească copilul, ingrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizica, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.

Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de patrusprezece ani. După împlinirea vârstei de patrusprezece ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi executa tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, spre a-l apara împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea.

Dispoziţiile art. 102, 103 şi 106 se aplică în mod corespunzător şi în cazul tutelei.

După numirea tutorelui şi în prezenta acestuia un delegat al autorităţii tutelare va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind, potrivit dispoziţiilor Codului de procedura civilă, un inventar, care va fi supus aprobării autorităţii tutelare. Creanţele pe care le au faţă de minor tutorele, soţul, o ruda în linie dreapta ori fraţii sau surorile tutorelui pot fi plătite numai cu aprobarea autorităţii tutelare.

Autoritatea tutelara va stabili suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelara va dispune vânzarea bunurilor minorului. Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sunt obligaţi de lege să-i dea întreţinere, autoritatea tutelara va cere Direcţiei judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale*1) să contribuie la întreţinerea lui. --------------------- *1) În prezent, Direcţia de muncă şi ocrotiri sociale.

Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o ruda în linie dreapta ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta.

Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici sa garanteze obligaţia altuia. Tutorele nu poate, fără prealabilă încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabilă înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi sa încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de a administra. Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus sunt anulabile. Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără prealabilă încuviinţare a autorităţii tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora din urma nu depăşeşte doua sute cincizeci de lei.

Autoritatea tutelara va acorda încuviinţarea, numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. Încuviinţarea se va da pentru fiecare act în parte. În caz de vânzare, încuviinţarea va arata dacă vânzarea se va face prin buna învoiala sau în alt mod. În toate cazurile, autoritatea tutelara poate indica tutorelui modul în care se întrebuinţează sumele de bani obţinute.

Sumele de bani care întrec nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi hârtiile de valoare, vor fi depuse, pe numele minorului, la o casa de păstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Tutorele poate depune şi sumele necesare întreţinerii, tot pe numele minorului. Acestea se vor trece într-un cont separat şi vor putea fi ridicate de tutore, fără încuviinţarea prevăzută în alineatul precedent.

Ori de câte ori se ivesc între tutore şi minor interese contrare, care nu sunt dintre cele care trebuie să ducă la întocmirea tutorelui, autoritatea tutelara va numi un curator.

Minorul care a împlinit vârsta de patrusprezece ani încheie actele juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în art. 132 şi 152 lit. c, cu încuviinţarea prealabilă a curatorului. Dacă actul pe care minorul urmează sa-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi necesară şi prealabilă încuviinţare a acesteia. Minorul nu poate să facă nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici sa garanteze obligaţia altuia. Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus sunt anulabile.

Tutorele este dator să prezinte anual autorităţii tutelare o dare de seama despre modul cum a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia. Darea de seama se va prezenta autorităţii tutelare în termen de treizeci de zile de la sfârşitul anului calendaristic. În afară de darea de seama anuală, tutorele este obligat, la cererea autorităţii tutelare, sa dea oricând dări de seama despre felul cum a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.

Autoritatea tutelara va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi administrarea bunurilor sale şi, dacă sunt regulat întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.

Autoritatea tutelara va exercita un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle sale cu privire la minor şi bunurile acestuia, dispoziţiile art. 108 alin. 2 fiind aplicabile. Pentru înlesnirea controlului, autoritatea tutelara va putea cere colaborarea organelor administraţiei de stat şi instituţiilor de ocrotire.

Felul invataturii sau pregătirii profesionale, ce minorul primea la data numirii tutorelui, nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

Minorul, precum şi toţi cei prevăzuţi în art. 115, pot face plângere autorităţii tutelare cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor. Tutorele va fi îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţa grava sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina.

Până la intrarea în funcţiune a noului tutore autoritatea tutelara va numi un curator.

La încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de cel mult treizeci de zile, să prezinte autorităţii tutelare o dare de seama generală. El are aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepărtare din tutela. Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore.

După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, autoritatea tutelara va da tutorelui descărcare de gestiunea sa. Chiar dacă autoritatea tutelara a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru paguba pricinuită prin culpa sa. Tutorele care înlocuieşte pe un alt tutore are obligaţia sa ceara fostului tutore repararea pagubelor ce acesta a pricinuit minorului prin culpa sa.

Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie. Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii.

Interdicţia poate fi cerută de autoritatea tutelara, precum şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115.

Interdicţia se pronunţa de instanţa judecătorească, cu concluziile procurorului, şi îşi produce efectele de la data când hotărârea a rămas definitivă. După ce a rămas definitivă, hotărârea se va comunică, fără întârziere, de către instanţa judecătorească ce a pronunţat-o, instanţei locului unde actul de naştere al celui pus sub interdicţie a fost înregistrat, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat. Când sentinta judecătoriei prin care s-a pronunţat interdicţia a fost atacată cu recurs şi acesta a fost respins, instanţa de recurs va face ea însăşi comunicarea prevăzută de acest articol, trimiţând în copie dispozitivul sentinţei. Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicţia pe alta cale.

Hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată de instanţa judecătorească autorităţii tutelare, care va desemna un tutore. De asemenea, hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată medicului şef al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului Bucureşti, pentru ca acesta sa instituie asupra celui interzis, potrivit instrucţiunilor Ministerului Sănătăţii, o supraveghere medicală permanenta.

În caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea tutelara va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută precum şi pentru administrarea bunurilor.

Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de patrusprezece ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel.

Tutorele celui pus sub interdicţie este în drept sa ceara înlocuirea sa după trei ani de la numire.

Tutorele este dator sa îngrijească de cel pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţa; în acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi la nevoie toate bunurile celui pus sub interdicţie. Autoritatea tutelara, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinând seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui ori într-o instituţie sanitară.

Minorul care la data punerii sub interdicţie, se afla sub ocrotirea părinţilor, va rămâne sub aceasta ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi tutore. Dispoziţiile art. 149 sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat. Dacă la data când minorul devine major el se afla încă sub interdicţie, autoritatea tutelara va numi un tutore. În cazul în care, la data punerii sub interdicţie, minorul se afla sub tutela, autoritatea tutelara va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore.

Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa, ascultând concluziile procurorului, ridicarea sa. Cererea se va putea face de cel pus sub interdicţie, de tutore, precum şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115. Hotărârea care pronunţa ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la data când a rămas definitivă. Ea se va comunică, de către instanţa judecătorească care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris hotărârea de punere sub interdicţie, spre a fi de asemenea transcrisă în registrul prevăzut de art. 144 şi, totodată, spre a se face, în acelaşi registru menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea hotărârii care a pronunţat interdicţia. Încetarea dreptului de reprezentare a tutorelui nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data când, potrivit dispoziţiilor alineatului precedent, a fost făcuta menţiune despre ridicarea interdicţiei, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut ridicarea interdicţiei pe alta cale.

În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelara va putea institui curatela:

1. a) dacă, din cauza batranetii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii multumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant;
2. b) dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentanţi, sa ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
3. c) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat sa îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale carei acte le încuviinţează;
4. d) dacă o persoană, fiind obligată sa lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;
5. e) dacă o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatar general.

În cazurile prevăzute în art. 152, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.

Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului sau, a rudelor, a celor arătaţi în art. 115, precum şi a tutorelui, în cazul prevăzut în art. 152 lit. c. Autoritatea tutelara poate institui curatela şi din oficiu. Curatela nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat.

În cazurile în care se instituie curatela se aplică regulile de la mandat. Autoritatea tutelara poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urma nu este în măsura sa o facă.

Curatorul este în drept sa ceara înlocuirea sa după trei ani de la numire.

Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelara la cererea curatorului a celui reprezentat, a oricăruia dintre cei prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu. ------------------- *1) 1 A se vedea nota de la art. 78.

Atribuţiile de autoritate tutelara aparţin organelor executive şi de dispoziţie ale consiliilor comunale, orăşeneşti, municipale sau de sector al municipiului Bucureşti*2). ------------------- *2) A se vedea nota de la art. 4.

Autoritatea tutelara competenţa este:

1. a) pentru ocrotirea părintească şi tutela minorului, cea de la domiciliul minorului;
2. b) pentru tutela persoanei pusă sub interdicţie, cea de la domiciliul acesteia;
3. c) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. a sau c, cea de la domiciliul persoanei reprezentate sau al minorului de patrusprezece ani;
4. d) în cazul prevăzut în art. 152 lit. b, fie autoritatea tutelara de la domiciliul persoanei reprezentate fie, autoritatea tutelara de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
5. e) pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. d sau e, cea de la ultimul domiciliu din ţara al celui lipsa ori celui dispărut.

Deciziile autorităţii tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioară, care, potrivit legii, exercita atribuţiile de îndrumare şi control. Dispoziţii finale

Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 februarie 1954. --------------------